Impresionata de pasiunea unei colege dragi mie pentru trezirea spiritului francofon in randul tinerilor si mentinerea lui si
dincolo de varsta maturitatii, imi voi permite acum o confesiune...cu iz lingvistic.
Am adesea senzatia dureroasa
ca mi-am tradat cumva marea mea dragoste in materie de limbi – franceza – si am
incercat sa imi reprim orice pornire spre a o mentine vie in inima mea. S-ar
putea ca Shakespeare sa se simta, la randul lui, tradat, daca ii spun ca prima
mea iubire a fost Moliere, dar la cati discipoli are, nu o sa sufere prea tare.
Intr-o perioada in care
accesul la cartea straina era destul de limitat, am avut sansa ca in biblioteca
de acasa sa avem exemplare din marii clasici francezi in original, pentru ca
mama era profesoara de franceza. Ea mi-a fost, de altfel, primul profesor de franceza in
gimnaziu, care, tratandu-ma la fel ca pe oricare alt elev, dar vorbindu-mi
adesea cu entuziasm despre favoritii ei intr-ale literaturii franceze, mi-a
starnit curiozitatea si interesul de a vedea ce anume ii aducea in priviri acea
sclipire unica.
Sansa mea de a-mi cultiva interesul pentru limbi straine a fost
si sa intru la liceu la o clasa de profil, in prima generatie de dupa
revolutie, cand se primeau ajutoare de la prietenii francezi infratiti cu noi. Asa se
face ca a aparut in Piatra Neamt o biblioteca de limbi straine, in care
ponderea covarsitoare era de carti in limba franceza, clasici si populari, de-a
valma. Le-am devorat cu o pofta nestavilita raft dupa raft, pana cand
bibliotecara a inceput sa ridice incurcata din umeri cand intrebam daca are ceva
noutati.
Am intrat la liceu la o
clasa unde diriginta, care era profesoara de franceza, se scuza inainte de
fiecare teza ca nu are cum sa imi dea subiecte diferentiate, ca sa ma tina si pe
mine ocupata…Ocupata ma tineam oricum de una singura, lucrand tot ce prindeam
din carti de gramatica, facand compuneri peste compuneri si tot ce imi trecea
prin cap. In loc ca diriga sa se uite cu constiinciozitate prin ele sa constate
doar ca sunt impecabile, mi-ar fi prins bine un profesor care sa ma ‘antreneze’
cu adevarat pe structuri care se cereau la concursuri si olimpiade scolare la
care participam, pentru ca am ajuns prin forte proprii trei ani la rand la
nationala de franceza, dar nu am depasit pragul mentiunilor. In plus, mi se
parea nedrept cand mi se spunea ca e firesc sa fie asa, de vreme ce mama e
profesoara de franceza, ca si cum cunostintele de franceza nu erau dobandite cu
multa munca, ci transmise pe cale genetica.
Pentru ca Dzeu aranjeaza
intotdeauna lucrurile astfel incat sa ne gasim calea si sa ne implinim menirea,
planul meu bine pus la punct de a da examen de admitere la Academia de Politie
a fost spulberat atunci cand, aflata in pragul absolvirii liceului, mi s-a spus
la Comisariatul de Politie din Piatra, unde am mers sa imi depun dosarul, ca,
in acel an, nu sunt locuri pentru fete. Solutia de rezerva propusa de mama a
fost sa dau la limbi straine la Bacau, ca sa nu stau acasa un an si sa incerc
la Politie in anul urmator…Am muscat eu momeala, dar cu rezerva, pentru ca
mi-as fi dorit sa fie un program cu franceza principal…Am dat, am intrat, am
ramas…si viata mea a luat un alt curs decat visasem…
Probabil pentru ca Ego-ul
meu era prea mare atunci cand venea vorba de franceza, am primit niste lectii,
din care sa invat ca nimeni nu e mai presus de greseala… Asa se face ca, umflata
ca un balon de cat de tare sunt eu la franceza, m-am prezentat foarte sigura pe
mine la oral la limba straina la BAC, dar am avut ghinionul ca unul dintre
examinatori sa se uite pe ciorna si sa vada ca am scapat un –s la un prezent de persoana a doua…Mi
s-a parut atunci nedrept ca mi-au luat jumatate de punct pentru ceva care nu
avea de-a face cu competentele cerute la un examen oral, dar m-am consolat
surprinzand o discutie in care profesorul Botez, aflat in comisie (care, peste
ani, a predat si la noi la universitate), a ridicat din umeri si a soptit ca
asta nu conteaza, pentru el a fost de 10…Mi-au crescut din nou aripi la admiterea
la facultate unde am intrat cu o nota aproape de zece la franceza si am mers pe
val toata facultatea la disciplinele de limba si literatura franceza (si hai sa
nu fiu modesta, si la restul). Din pacate, am avut prea putini profesori care
sa imi mentina treaza fascinatia pentru franceza si dorinta de a face noi
acumulari lingvistice.
Orgoliul meu francofon a primit o noua palma la licenta,
unde intreg anul a platit pentru indrazneala de a fi cerut sa
renuntam la sustinerea unui examen la un curs optional de franceza in favoarea
unuia de literatura americana (ca tot eram la engleza principal)…Si cum reputata doamna profesoara titulara de
curs a fost si in comisia de licenta, ne-a (ras)platit, la extreme, cu nota maxima 8 (cu care
m-am capatuit si eu) si nepromovarea licentei in cateva cazuri. Mi-am promis
atunci ca, daca voi deveni profesor, sa nu acord niciodata notele ca pedepse
ci ca recompense (in mare, cred ca mi-am tinut promisiunea). In acel moment insa, interesul meu de a urma traditia din
familie, predand franceza, s-a stins subit… Incurajata si de mama care, dupa temperarea avantului francofon in tara, a ajuns sa aiba din
ce in ce mai putine ore de franceza in norma, am dat
titularizarea la engleza in Bacau, am luat un post la un liceu si m-am dedicat aproape
exclusiv limbii engleze…As fi ipocrita sa spun ca nu am tanjit, in cei patru
ani cat am predat in preuniversitar, sa predau macar 1 ora de franceza, dar mereu ne trezeam cu cate un suplinitor sau
coleg cu dubla specializare care lua orele de franceza si eu, care aveam
suficiente la engleza, nu puteam sa ridic vreo pretentie…Culmea e ca sansa asta
s-a ivit acum cativa ani la universitate cand una din colege era in concediu si am luat o ora la PIPP un semestru. Am
fost extrem de fericita sa constat ca
poti avea satisfactii si la franceza daca studentii isi dau interesul.
Am ajuns sa accept ca, indiferent de spiritul care ma anima intr-un moment sau altul al vietii mele – romanesc, francofon, anglofon –
impartasesc idealuri care stau sub semnul libertatii de expresie, egalitatii de
sanse si al fraternitatii… Asa ca, nu am ce face, sunt o ‘leoaica’ care imi mai
schimb parul, dar naravurile ba…traiesc romaneste, ma-nflacarez italieneste, lucrez
englezeste, dar simt frantuzeste…
