Spune-mi ce…plante iubești și îți
voi spune cine ești. Știu, vorba românească nu e așa, asta e o adaptare liberă
și aș putea enumera multe plante prin care m-aș putea defini, dar astăzi m-am
gândit să vorbesc despre o reuniune de familie la care participăm noi
și salcâmii…
Sigur fiecare poate leagă o amintire,
o senzație, un gând de unduitorul salcâm…pentru că, trebuie să recunoaștem, e
ceva în parfumul și bogăția de ciorchini de flori ai salcâmilor care poate avea
o atracție irezistibilă asupa noastră…Îmbietor, îmbătător,
înțepător, cu ‘vino-încoace’, toate astea doar când înflorește, în momentul
lui de glorie trecătoare…
Poate vă miră alegerea mea, dar nu
am simțit bucuria și libertatea de a-mi desfăta simțurile cu preaplinul salcâmilor
până a ajunge pe plaiurile cu dealuri domoale ale Scurții. Pe cele ale
copilăriei, salcâmul era bun de stâlp de gard, dar și rost de gâlceavă între
vecini dacă nu era destul de înalt și golaș ca să nu umbrească hatul, așa că îl
vedeai primăvara cu câteva flori răzlețe
la care oricum nu ajungeai niciodată. Altfel, era bun doar de frunze pentru
hrănit iepuri, iezi și alte animăluțe…Nici în mediul citadin nu au o soartă mai
bună și nu au reușit să mă inspire mai mult, de vreme ce, în preajma
facultății, salcâmii se profilează ca niște brațe amputate, pe motiv că așa se
poate preveni reinstalarea cuiburilor de ciori…Și chiar de nu ar arăta atât de
sinistru, tocmai prezența ciorilor, semn a tot ce e mai întunecat și mai
gălăgios în viața de oraș, îmi alungă orice dorință de a zăbăvi să sorb
parfumul lor suav…
Salcâmul, în toată splendoarea sa,
a făcut parte vraja morărească aruncată asupra mea… a fost definitivă și
irezistibilă. Cred că l-am iubit…de la prima vedere, pentru că era exact ce mi-a
lipsit atâția ani – verdele crud, parfumul îmbătător și șoaptele dulci la
adierea vântului.
De la ritualul curtării, la euforia maternității, la bucuria unei
plimbări cu prietenii veniți în vizită, primăvară de primăvară am simțit că
salcâmii înfloriți ne sărbătoresc, prin frumusețea lor neasemuită, răgazul luat
de la iureșul zilnic ca să ne răsfețe…
Răbdători și plini de daruri, ne-au
așteptat de fiecare dată și ne-au primit cu haina lor de gală…
Cele mai mari
neîmpliniri le-am resimțim în anii în care am ratat florile de salcâm…nu am
ratat doar întâlnirea cu ei, am ratat
șansa de a fi împreună, noi 2, apoi 3 apoi 4, departe de lumea prea dezlănțuită…Pe
cât de vii sunt amintirile fiecărei întâlniri de taină, pe atât de amar gândul
că am lăsat viața să ne trăiască ani la rând în care, cu fiecare amânare, cu fiecare
deturnare de la ce ne-am fi dorit cu adevărat să facem, ne-am ținut departe de
vântul dornic să se joace în părul nostru, de soarele care ne cuprindea într-o caldă
îmbrățișare și mai ales, de dragii noștri salcâmi aducători de bună dispoziție.
Anul acesta le-am șoptit că mă
bucur nespus că am ajuns la întâlnire și am reușit să smulg Mirunei o
promisiune – că vom veni în fiecare an la balul salcâmilor în floare. Răspunsul
ei a venit ca o adiere care să aline toate dorurile – ‘din partea mea, eu spun
da’…Și atunci mi-am dat seama că ea chiar își ține de felul ei cuvântul și promisiunea
trebuie să mi-o dau mine însămi – că nu voi rata, atât timp cât ne mai e dat
împreună, reuniunea de familie acolo unde ne simțim cu adevărat acasă, unde ne
sunt salcâmii în floare.
