O aniversare a zilei de naștere
este, de cele mai multe ori, in majoritatea culturilor, un prilej de bucurie si de sărbătoare. Din momentul nașterii si pana in cel al trecerii in neființa, acel
moment in care am apărut pe lume este celebrat in diferite moduri, in cadru
privat sau public, cu pompa sau discreție. La polul opus, aniversările anuale
ajung să fie ignorate (voit sau nu, trecute cu vederea), uitate sau tratate ca
un fapt cotidian fără mare însemnătate.
Stilul planificat/regizat vs. stilul neplanificat
Exista situații in care o
aniversare considerata foarte importanta pentru sărbătorit/a este organizata
exact ca o nunta, in cele mai mici detalii, luni la rând, nelăsând la voia întâmplării
nici un aspect: invitații, locație, meniu, divertisment…Șansele ca totul sa iasă
impecabil sunt mari, dar consumul de resurse (energetice, financiare etc.) este
extraordinar de mare. Daca se ocupa altcineva decât persoana aniversata de asta
si este, eventual, o petrecere-surpriza, atunci efectul va fi unul pe măsura efortului
depus in a pune totul la punct.
De partea cealaltă, se poate sărbători si „fără
nicio preparație”, făcând invitațiile pe loc, hotărând ad-hoc cum si unde se va
petrece. Poate părea cam heirupist, dar
atunci când nu ai timp sa organizezi ceva, se dovedește a fi o idee
foarte buna. De multe ori, invitații se simt puși oarecum in încurcătura, se vad
nevoiți sa improvizeze sau sa se scuze ca nu au avut timp sa caute un cadou cum
si-ar fi dorit…dar daca sunt asigurați cu sinceritate ca doar prezenta lor
contează, tensiunea lor se risipește si intra in atmosfera de petrecere.
Stilul privat vs. stilul public
Ținând cont ca este vorba de
un eveniment la care locul de desfășurare este important, alegerea se face, in
primul rând, intre spațiul privat (casa, apartament, terasă, foișor etc.) si
cel public (restaurant, servici, gradina publica etc.).
Pentru cei care se simt
confortabil doar in intimitatea căminului lor, este de la sine înțeles ca orice
masa festiva sau petrecere are loc acolo. In schimb, cei care locuiesc
la casa si au spațiu din belșug, iar pe deasupra iubesc petrecerile si sa își
asume rolul de gazde, accepta sa le vina chiar si prietenii sa se sărbătoreasca
la ei. Evident ca e mai convenabil așa, ca nu mai e nevoie înghesui câteva
familii in jurul unei mese de apartament sau sa faci petreceri in serie, in funcție
de compatibilitățile intre invitați si de „locurile la masa”. Nu iau in calcul
aici persoanele publice care vor sa iți tina viată privata departe de ochii curioșilor
si aleg locații exclusiviste, cu circuit închis, domenii private.
Exista si situația in care,
la locul de munca sau la scoală (la copii si tineri) se practica sărbătoritul
cu colegii, care așteaptă sa li se facă cinste cu „un biscuite, o cafeluță” (ideal
in timpul programului ca sa mai scape de treaba) sau un festin in toata regula.
In contrapartida, fiecare dintre invitați sau participanții conjuncturali se
simt datori sa pună mână de la mână sa cadorisească sărbătoritul/a. Daca cineva
îndrăznește sa rupă „lanțul” sindrofiilor sustrăgându-se de la făcut cinste sau
„contribuție”, se lasă cu vorbe si stricări de prietenii…
In alta categorie sunt cei
care, de regula sau ocazional, își fac petrecerea in spațiul public, in special
la restaurant, unde grija meniului si a serviri rămâne in seama bucătarului si
a chelnerilor…E comod, dar poate fi destul de costisitor atunci când meniul
este à la carte si fiecare își ia libertatea de a comanda după pofta inimii, alegând
cele mai scumpe feluri si băuturi din meniu. Daca persoana care i-a invitat e
cu dare de mana si banii chiar nu sunt o problema, știu ca nu risca sa fie si ultima oara când mai sunt invitați.
De obicei însă, majoritatea invitaților au grija sa nu „sară calul” ca sa nu rămână
sărbătoritul „zălog” pentru plata festinului…
Stilul devansat vs. stilul amânat
Eu una trebuie sa recunosc
ca îl cunosc bine pe primul, pentru ca jumătate din viaţa mea a trebuit sa îl
accept ca fiind o chestiune de normalitate. Din rațiuni care țin de calendarul
religios (prietenii știu de ce), an de an, aniversarea mea era devansata cu cel
puțin 2 zile, ziua mea de naștere propriu-zisa devenind o zi ca oricare alta…Daca
nu ar exista cutuma asta atât de încetățenita ca nu poate fi o masă cu adevărat
de sărbătoare fără fripturi si alte bunătăți „de dulce”, as fi avut mai puține
motive de frustrare…Rar a trecut vreun an in care ai mei sa nu vrea sa mă sărbătoreasca
tot la ei acasă, in stilul lor, in mediul lor, refuzând cu obstinație invitația
de ieși din cercul acela rutinat si strâmt ca sa le fac cinste cum as vrea eu. Copilului din mine prea puțin i-a pasat vreodată de ce era pe masa de aniversare…si mai mult
de aerul acela festiv, de oamenii cu care sărbătoream si de atenția de care ai
parte in acea zi…
Stilul "amânat" e practicat
atunci când nu se „aliniază” astrele sa pice ziua mult așteptata in week-end,
in zi de sărbătoare religioasa sau de harți (sau măcar cu delegare la peste) sau
când invitații nu sunt toți disponibili sa participe…si daca ii vrei in preajma, amâni aniversarea pana la momentul prielnic de sincronizare…Daca trece
prea mult timp, exista riscul sa se piardă din entuziasm si interes…
Stilul relaxat vs. „neastâmpărat”
Spre deosebire de cei care așteaptă
liniștiți sa le „vina rândul la sărbătorit”, juniorul meu (si cu siguranta multi altii) are un stil mai
aparte de a tine evidenta zilelor ramase pana la momentul aniversarii sale si a
celorlalți membri ai familiei, încât ajungi sa simți aceeași trepidație…E vorba
de un AMR din cele mai strânse si orice cifra care pare sa il îndepărteze de
acel moment ii provoacă o stare de neliniște cauzata de nerabdarea de a-si "lua de o grija", oferind felicitarea personalizata pregatita din vreme sau primindu-si cadourile…
Stilul restrâns vs. extins
Pentru mine, alegerea asta
nu tine doar de dispoziție, ci si de circumstanțele particulare in care îmi sărbătoresc
ziua de naștere in fiecare an. La mijloc de august, majoritatea prietenilor au
deja făcute planurile de concediu si luate biletele de vacanta. Asta daca nu
cumva au vreo nunta, cumetrie sau alt eveniment demult fixat si obligatoriu de
onorat. Si sincer, la aniversari, mie una nu imi surâde sa particip la ceva resimțit
ca obligație, ci vreau sa simt acea plăcere si bucurie de a-i fi alături cuiva
drag pentru a sărbători împreuna viata si momentele ei frumoase. Așa ca, ani la
rând, am sondat discret sa vad daca prietenii apropiați ar fi disponibili. Mare
mi-era bucuria când aveam șansa sa ii prind in localitate si sa accepte invitația
de a sărbători împreuna. In caz contrar, rămâneau aceleași persoane pe care puteam
conta fără sa le deranjez programul: familia restrânsa. Pana si părinții (de
fapt mai mult mamele) nu vor sa se desprindă de casa si au ideea ca își fac „oricum
datoria” sa ne sărbătoreasca întinzând tot ei mese festive, in loc sa ne lase
sa le facem noi cinste. Eu încă nu m-am „vindecat” si tot mai încerc sa ii abat
de la rutina lor, dar nu am sorti de izbânda nici măcar cu șantajul…sentimental.
Stilul discret vs. „trâmbiţat”
Explicațiile pentru alegerea
unuia sau altul din moduri de a "pune in scena" o aniversare sunt multiple si
personalizate. De multe ori, anumite persoane (hai sa recunoaștem ca sunt
preponderent de genul feminin) nu se simt confortabil cu vârsta pe care o au,
nu vor sa le fie amintita nici măcar prin numărul florilor primite, mai ales când
au schimbat iar prefixul si au trecut pragul maturității sau al senectuții…In
plus, asta poate tine de personalitate, de cat de sociabila e persoana
respectiva, sau de posibilitățile financiare de care dispune…
Atunci când nu vine vorba de
celebrități care sunt obișnuite sa facă oricum mult tam tam cu astfel de
ocazii, stilul „trâmbițat” il regăsim la cei care vor mereu sa fie in centrul atenției,
sa fie înconjurați de cat mai multa lume, sa se „arate”, sa impresioneze pe
toata lumea făcând risipa de resurse pentru ca sa le iasă un chef de pomina.
Stilul fastuos/epatant vs. stilul modest/moderat
Nu am sa înțeleg niciodată
pe cei care, fie ca își permit, fie ca nu, o pun de un chef fastuos, peste posibilitățile
lor, atât pentru ei cat si pentru ceilalti membri ai familiei. E suficient ca altcineva din anturaj sa petreacă
ziua într-o locație selecta, sa ofere un meniu mai fistichiu, ca se naște
imediat dorința de a face si mai mult de atât, de a epata cu orice preț…Recunosc ca, in încercarea
de a arata cat de bune gazde suntem, am făcut si noi uneori exces de zel cu
meniuri disproporționat de „bogate” in raport cu numărul invitaților…Deși am făcut-o
fără fast si fiţoșenii, cred ca mai degrabă ca moderația si bunul gust ar
trebui sa primeze, pentru ca nu abundenta/prea plinul fac invitații sa se simtă
bine, ci atmosfera creata si buna companie.
Stilul altruist vs. (oarecum) egoist
Am lăsat la urma doua din
stilurile intre care am oscilat continuu, adoptând-le intr-un singur "sezon", ca
sa împac si „capra si varza”…Nu dau detalii despre 'who's who", ca nu e in favoarea mea sa imi asum
niciunul din cele 2 roluri. Percepția mea este ca, in prima situație,
atunci când ceilalți iti spun ca e musai sa te sărbătoreasca sau se autoinvita la o petrecere pe care poate nici nu intenționai sa o tii, ești pus in situația
de a practica stilul altruist…te lași pe tine deoparte si le faci plăcerea de…a
(te) sărbători. Si robotești sa pregătești si sa servești o masa delicioasa sau
te dai peste cap sa organizezi o petrecere in toata regula. Altfel, bagi mana adânc
in buzunar si faci cinste la un restaurant/terasă unde te îngrijești ca toata
lumea sa se simtă cat se poate de bine. La sfârșit, rupt/a de oboseala, dar
fericit/a ca „ai marcat evenimentul”, iți promiți ca data viitoare vei încerca sa
fii si tu mai prezent/a in eveniment, înainte de momentul in care toata lumea caută
sărbătoritul/a zilei sa sufle in lumânările de pe tort…(si aici oricum se poate
găsi cineva care sa facă asta in locul tău).
Odată cu înaintarea in vârstă,
avem nu numai tabieturi ci si…conștientizări, iar eu am câțiva ani de când sufăr
de ambele…In plus, s-ar putea numi o forma de egoism, dar eu aleg sa îmi petrec
ziua asta unica din an in stilul meu…ceva mai departe de lumea dezlănțuita, cu
cei mai iubiți dintre pământenii mei, intr-un mod care sa nu fie așa de rutinat,
chiar daca sfârșim, inevitabil, in fata unei mese cu aer festiv…Daca tot se cheamă
„ziua mea”, atunci sa o simt ca atare, cu revarsarea urarilor venite din inima
si compania celor care doresc sa imi ofere nemijlocit afecțiunea lor nedisimulata
si necondiționata…Si, fără supărare, încerc de fiecare data sa aman momentul
contactului cu cei care știu ca imi fac o urare doar de complezenta (dintr-un fel de datorie
morala fata de mine) sau descopera/își aduc aminte o data in an ca mai exist…
Nu stiu altii cum simt dar eu cred ca a interacționa cu fiecare
din cei care vor sa ne adreseze urarile lor in timp real însemna sa petrecem întreagă
zi răspunzând la mesaje si telefoane, ceea ce răpește din timpul pe care am vrea
sa il petrecem bucurându-ne efectiv de moment. Așa ca poate nu e atat de egoist
sa ne rasfatam mai degraba in energia gândurilor lor bune si senine, fiindu-le
profund recunoscători pentru ele.
