Adelinul – măsura pentru adaptabilitate

„Cine nu are un bătrân, să și-l cumpere”, spune vorba românească. Cine nu are un Adelin, să facă cumva să îl găsească, pentru că al meu nu e nici de cumpărat, nici măcar de închiriat. Până dați de al vostru, vă ajut eu să îl cunoașteți un pic pe administratorul Fermei Morărașilor, asociatul și partenerul meu de viață, omul care, în fiecare clipă, este altul. Așa mi s-a recomandat la prima întâlnire biologul în formare și am înțeles curând că, dincolo de modificarea structurii celulare la care făcea referire, cameleonismul său vine din rolurile pe care și le asumă, dornic să încerce ceva nou sau constrâns mereu de împrejurări. 

La prima vedere, Adelin e un român autentic. Adică unul care s-a născut...adaptabil, sau altfel spus, descurcăreț sau măcar îndrăzneț în a încerca orice îi poate aduce un plus de bunăstare sau măcar îi satisface nevoia de supraviețuire, indiferent de vremi și de vremuri. La o cercetare mai aprofundată descoperi un spirit liber, care refuză constrângerile de sistem, dar reușește să facă, concomitent, versatil și abil, și ceea ce-i place și ceea ce trebuie. Unii îl privesc admirativ, alții circumspect, unii îl văd prea serios, alții îl știu jovial. Noi îl vedem așa cum e: inconfundabil și inegalabil.

Adelin, antreprenorul de azi, e suma tuturor alegerilor și experiențelor prin care a trecut. Crescut și educat ca un fiu bun și ascultător, a acceptat, până la un punct, să urmeze calea spre stabilirea unei tradiții în familie, urmând să devină profesor și, în perspectivă, director de școală. Conjunctura a făcut ca cele două tentative  de a urma cariera didactică – ca profesor suplinitor de istorie-geografie, înainte de armată, și profesor suplinitor de engleză-franceză ca proaspăt absolvent de biologie – să îl lecuiască definitiv de explorat vocația pentru educație. Întrebat adesea care este profesia lui, nu se sfiește să spună că este la bază profesor...nepracticant. Și adevărul este că poate e mai bine așa, pentru că mai mulți au avut de învățat de la el în afara unui sistem educațional formal.

Odată scăpat de sub tutela părintească care îl voia încadrat în tiparul de tânăr pregătit pentru o carieră unică din care să ieși la pensie, a avut mereu căutări personale pe multiple direcții, pentru a descoperi jobul ideal, în care putea îmbina munca cu plăcerea. Mugurii explorării unor alternative de carieră încolțiseră încă din perioada studenției postdecembriste. Departe de a fi genul unidirecțional, care fie doar studiază, fie doar se distrează, a făcut-o pe fotograful de ocazie (o bună modalitate și de a agăța fetele) pe bișnițarul (o îndeletnicire care i-ar fi asigurat începuturile unui business înfloritor dacă era lăsat să persevereze în a aduce, ca atâția alți buticari, marfă de la turci de vândut prin bazaruri și consignații), pe confecționerul de canapele (un prilej de întărire a prieteniei cu unul dintre bunii săi viitori cumetri) și pe apicultorul (o pasiune dezvoltată până când jocul cu...acul veninos l-a dus aproape de un șoc anafilactic).

După experiența deloc fericită de câteva luni ca profesor suplinitor, variantele erau sa rămână, pe termen nedefinit, pe o listă de așteptare până la eliberarea unui post de biologie (timp în care să predea, necalificat, tot ce rămânea neacoperit de alți profesori titulari din școală) sau a unuia de muzeograf la Muzeul de Științele Naturii din Bacău (aici făcând stagiu ca voluntar pe la Vivariu până să adune dreptul cuvenit pentru a grăbi procesul de angajare). Cu alte cuvinte, să cultive o stare de incertitudine deprimantă care creștea frustrarea de a nu-și valorifica potențialul. A preferat să ia drumul străinătății, să facă măcar bani cu care să își câștige libertatea unor noi perspective. Și șansele de a-și valorifica potențialul nu au întârziat să apară. Pe unde a trecut în cele zece luni de Italia pe finalul anilor 90’, în sud, unii l-au curtat să îl facă pastor penticostal care să revină în țară și să își atragă adepți pe care să îi păstorească, în nord, alții l-au vrut un fel de șef de șantier, care să aibă pe mână tot ce mișcă, cu acte în regulă, dar fără dreptul de a reveni acasă măcar 3 ani. Nu l-au convins nici unii nici alții, că planul lui era să își întemeieze propriul clan și să deschidă șantier la casa lui, ceea ce a și făcut imediat ce a pășit înapoi în țară.

 Hotărât să nu se înregimenteze într-un job călduț, la stat (și la propriu și la figurat), care să îl constrângă la o stare vegetativă care îi omora spiritul, vreo zece ani a încercat cam tot ce oferea piața locală a “tranziției spre economia de piață” – merchandiser la o mare companie publicitară, broker de asigurări, agent de vânzări pentru produse de toate neamurile, reprezentant de vânzări. Când tocmai ajunsese în domeniul farmaceutic, mult mai apropiat de cel al formației sale, într-un post cu perspective de promovare ca reprezentant medical și o retribuție mai mult decât satisfăcătoare, l-au stârnit prietenii plecați prin alte zări, fluturându-i prin față oportunități de propășire mai rapidă și o cale spre a fi propriul său stăpân. Și nu i-a trebuit mult să se nască iar neliniștea care l-a dus și l-a ținut vreo trei ani la mii de kilometri de casă, oficial devenind deja ‘self-employed” (liber profesionist). În realitate, a fost  o perioadă istovitoare, în care a ajuns să se antreneze ca om bun la toate pe șantierele englezești. Și cum nimic nu e întâmplător, asta i-a prins totuși bine când a ajuns să își folosească și să extindă toate deprinderile pe propriul șantier, 15 ani mai târziu, când a început să ridice, în regie proprie, construcția atelierului pentru Ferma Morărașilor. Rând pe rând, cu fiecare nivel al construcției, a fost instalator de structuri metalice, instalator de structuri de lemn, izolator, electrician, instalator de încuietori, instalator de plăci de îmbinare, faianţator, gletuitor, sudor și tot ce a mai fost nevoie. Stârnește multe invidii când spune, cu sinceritate, nu ca laudă, că a făcut și asta și aia cu mâna lui. I-a spus cineva de curând că a făcut toate astea pentru că a avut timp (implicația era cumva că a făcut-o din lipsă de altă ocupație). A făcut-o că nevoia i-a fost cel mai bun profesor și, uneori, s-a lovit de tot felul de meseriași care se dau prea știutori și de buzunare golitori.

Revenind la parcursul cronologic, după cei 3 ani de Anglia, a reînnodat acasă firul în domeniul vânzărilor, pentru că acolo avea, oficial, experiența dovedită cu carte de muncă. A făcut-o dar la alt nivel, ca director de resurse umane și director de vânzări, pentru că la toate interviurile i se spunea că e supracalificat pentru a o lua din nou de la agent de vânzări. A exprimentat, colateral, și latura antreprenorială, angajându-se într-un parteneriat pentru un lanț de automate de cafea (până când s-a trezit că “partenerul” care avea mână prea liberă i-a vândut și aparatele lui și s-a făcut nevăzut cu banii) sau oferind servicii de închiriere mașini (până când un client i-a făcut daună totală la mașina nou cumpărată). Au fost lovituri dureroase, care au venit una după alta și care s-au transformat în lecții despre unde se ajunge dacă nu acorzi timp personal și  energie suficientă pentru a dezvolta propria afacere. Cu o zonă de vânzări din ce în ce mai mare, de la lună la lună, goana asta nebună de a crește afacerea altuia nu s-a sfârșit bine. Odată cu criza financiară din 2008-2009, practicile angajatorului în privința angajaților au ajuns în totală contradicție cu toate valorile umane și convingerile morale pe care le împărtășea. Și chiar în momentul în care s-a decis să se distanțeze, dându-și demisia din cel mai împovărător job din câte a avut, organismul lui a clacat și a făcut o implozie din care nu s-a refăcut decât după mai bine de un an de căutări de tratamente și remedii.

Întoarcerea providențială la natură l-a dus până la urmă la certificarea statutului de mic producător ca pomicultor. Nici aici nu s-a oprit la a fi doar degustător și fin cunoscător al aromelor și gusturilor autentic românești, ci s-a certificat ca patiser și cofetar, așa pentru propria dezvoltare personală. În peste zece ani, a inversat lanțul comercial dinspre vânzare-distribuție spre producție. Și nu a fost nevoie de o strategie europeană de genul “From farm to fork” (în traducerea noastra liberă "de la fermă la...linguriță") ca să se decidă să închidă singur cercul, punând bazele unei afaceri prin care produsele din Ferma Morărașilor să ajungă direct la clienții iubitori de preparate din fructe și legume. 

Căutarea împlinirii prin muncă cu/de plăcere, pare să fi luat sfârșit. Asta nu înseamnă că el se oprește aici. Nu de alta, dar deja l-a întrebat juniorul într-o zi dacă nu are și el aspirații mai înalte, să fie mai mult decât un simplu antreprenor local...să devină un om de afaceri prosper, cu un brand recunoscut la nivel național și internațional. Degeaba îi tot spune că, până acolo, trebuie să fie realist în privința șanselor de creștere fulminantă a unei afaceri de familie în conjunctura actuală. Că visul lui e să aibă produse de cea mai bună calitate, să pună Scurta pe harta gastronomică, să poată oferi locuri de muncă unor bune gospodine din sat. Juniorul vede totul mult mai sec, în termeni de costuri și beneficii, de rentabilitate si profitabilitate. Așa că una din misiunile actuale ale lui Adelin este să se ocupe și de moștenirea lui, să țină așchia morărească mai aproape de trunchi, să înțeleagă ce valori stau la baza afacerii clădite de el și că poate deveni milionar, dar nu în stil machiavelic, cu orice scop care scuză mijloacele. 

Vă invit să îl urmăriți, să îl însoțiți și să îi dați semn că e pe drumul cel bun, in stil morăresc. Pentru că oricum, el este, paradoxal, în fiecare clipă, altul, deși rămâne omul care iubește o viață cu dulceață, mereu tânăr și neliniștit în căutările sale.