Ne putem lasa 'prada' acelui ‘dolce far niente’, care reuseste sa ne incarce
bateriile prin molcoma leneveala pe un insorit sezlong de plaja, intr-un unduios
balansoar sau hamac aflat la umbra, sau, pur si simplu cuibariti in culcusul
molatec din fan proaspat cosit. Daca asta suna siropos de idilic pentru cei
care sunt continuu ‘in priza’ si nu sunt dispusi sa se deconecteze, atunci
optiunea e clar cautarea de aventuri, de locuri noi de descoperit, de culmi sau
adancuri de cucerit.
In mod paradoxal, de multe ori, efectul nu este nici relaxarea nici
distractia, in ciuda eforturilor de a alege calea cea mai buna de a le atinge.
Sa incercam prima varianta: stilul pasiv, incepand cu relaxarea…pe ‘buza’ unei piscine sau la malul marii…Prosopul sau patura de intins pentru a sta 'cu burta la soare' (sau la umbra, dupa preferinte) sunt perimate, sa nu mai spunem de balta sau garla de dupa casă. Nici piscina la doi pasi de bloc nu e ‘cool’ daca nu e vreun ‘aqua park’, ‘pool and lounge’ sau alta locatie de atractie locala. Si nu te poti arata oricum la piscina, trebuie pregatire din vreme, cu pachet de muschi, abdomen plat, costum la moda, palarii/sepci asortate etc. In goana de a le asigura, aproape lipsit/a de chef, te indrepti totusi spre mult asteptata ‘oaza de liniste si relaxare’, unde constati ca e o teribila agitatie, ca muzica e asurzitoare, apa rece de iti ingheata…dorinta de a te imbaia, soarele suficient de puternic sa te alegi cu arsuri sau insolatie fara protectie solara maxima…
Daca nu ai norocul sa locuiesti (sau cazul mai fericit, sa ai o casa de vacanta) suficient de aproape de o mare, pentru a
ajunge la acel sezlong de plaja cu sunet imbietor de valuri, strabati sute de
kilometri, pentru ca soarele parca nu e soare destul daca nu vine la pachet ‘(ultra)all-inclusive’,
ca sa te simti rasfatat pe deplin. In plus, indiferent de cum te simti, mai ai
o grija in plus: sa ii convingi pe cunoscuti si cunoscatori ca iti prieste
concediul. Si cum sa faci asta atat timp cat vremea vederilor a apus si un
simplu ‘check-in’ pare sa nu fie suficient ? Evident ca, pentru cei care
nu te cred pe cuvant, pierzi minute bune sa surprinzi unghiul de filmare
perfect si zambetul de satisfactie (ca tu esti unde nu multi ajung)…ca sa faci
o postare la ‘punctul maxim de audienta’ pe Instagram sau Facebook.
Tot in pachetul de relaxare intra si iesirile la iarba verde, la un gratar
unde sa sfaraie friptura, sa curga ‘udatura’ si sa trandavim la umbra deasa.
Daca locatia aleasa e una gen Insula, Magura sau limba aia de copaci in drum
spre Sarata (ca sa le luam pe cele …la doi pasi), atunci atmosfera nu e departe
de cea de la piscinele populare: agitatie, bataie pe locul mai umbros…Diferenta
o fac stilurile amestecate de muzica (ca fiecare vrea sa o asculte pe a lui, ca
e mai ‘tare’) si mult asteptatele fripturi…Toata desfasurarea de forte converge
spre punctul culminant: servirea fripturilor, salatelor, deserturilor,
bauturilor, intr-un iures care tine maximum jumatate de ora, pana apare,
inevitabil, o senzatie de preaplin si promisiunea ca data viitoare ne oprim
dupa primul mic si copanel…poate si dupa prima bere…Nu stiu altii cum sunt
(vorba lui Creanga), dar eu sunt mereu rupta de oboseala dupa o astfel de ‘iesire’…
Exista cu siguranta (si poate am incercat noi insine) acele locuri 'departe de lumea
dezlantuita', unde te poti realmente deconecta: o plaja pustie, o padure neclintita
in linistea ei, o gradina salbatica, un schit retras, un ‘retreat' de meditatie
(cum se poarta mai nou)…Fiecare le cauta mai ales in momente in care vrea sa-si puna
ordine in ganduri, sa
se regaseasca…E un alt ritm al vietii acolo, in care te integrezi doar daca
esti dispus sa renunti, pentru o vreme, la grijile care te bantuie zi de zi.
La extrema cealalta, stilul activ, aventuros, implica un consum de energie pe masura distractiei promise. Aici directiile se impart pe varste, depind de cat ne tin puterile pe fiecare, de cat de indrazneti pana la nebunie suntem: tabere pentru copii si tineret, tabere de ‘dezvoltare personala’, drumetii pe trasee accidentate de munte, escaladari cu sau fara echipament adecvat, circuite turistice in locuri mai mult sau mai putin exotice, pelerinaje la biserici si manastiri (in sistem ‘intensiv’, cu cate 5-10 obiective de atins pe zi, de genul celor la care se face reclama prin toate statiile de autobuz din oras), activitati sportive si recreative in aer liber, sporturi extreme etc. Nu mi-am propus sa fac liste exhaustive, cert este ca si aici e ciudata alergatura si nelinistea de a face alegeri ‘informate’ si ‘inspirate’ (in materie de locuri de distractie, cazare, masa, traseu etc.), de a culege impresii de vacanta, de a bifa obiectiv dupa obiectiv (ca sa vindem pe urma ponturi altor calatori sau sa lansam avertismente prin viu grai sau pe forumuri de tipul ‘am fost acolo’). Cu garantia unei vacante reusite (acoperindu-ne si de asigurari de calatorie, medicale etc.), refuzam uneori sa sarim ‘peste programul prestabilit’, chiar si atunci cand suntem pe punctul de a ceda fizic sau emotional. Teama de a nu-i dezamagi pe tovarasii de drum sau rusinea de a ne arata slabiciunile ne imping spre a ne expune unor conditii de stres maxim sau de pericol extrem… in incercarea de a ne convinge ca eliberarea masiva de adrenalina e benefica pentru noi.
Veti spune sigur ca am ales sa vad doar partea goala a paharului si acum trebuie sa dreg putin ‘busuiocul’. Evident ca, in fiecare din aceste experiente este si partea aia placuta, in care petreci timp cu familia si prietenii, cunosti oameni si locuri noi, iesi oarecum din zona de confort si te adaptezi la situatii inedite. Intrebarea mea este: de ce trebuie atata efort ca sa te simti fie relaxat fie distrat ? De ce trebuie sa investim atat de mult in asta in loc sa transformam momente aparent banale in clipe unice prin intensitatea trairilor? De ce trebuie sa trecem in viteza printr-o experienta ca apoi sa realizam ca puteam profita mult mai mult de ea ?
Duminica trecuta, am acceptat provocarea domnului meu (oarecum neincrezatoare ca se va materializa) de a explora toti patru padurile seculare ale Scurtii, pe care un turist nu le-ar cauta, pentru ca nu le gaseste pe nicio harta a traseelor de drumetie. Mi-a trebuit o saptamana sa gasesc ragazul sa vorbesc despre asta, mai ales pentru ca, la finalul drumetiei, senzatia pregnanta a fost aia de oboseala epuizanta…
Satisfactia unei calatorii se raporteaza la concordanta intre asteptari si urmari…
Recunosc ca nu ma asteptam la un drum usor, pentru ca am mai cutreierat
palcurile de padure in cautare de mure sau ciuperci in alti ani…dar sigur ma
asteptam sa fie mai…scurt. De data asta insa, fara alta tinta decat aceea de a
vedea cat de departe si de sus putem ajunge, parca nu am avut asa de mare
indemn. In plus, am simtit pe pielea noastra ce inseamna sa nu fii bine echipat
pentru atata urcus printre arbusti, maracini si mai ales urzici. Cu cele din
urma, a avut mare razboi Codrin care si-a scaldat obrajii cu lacrimi de
usturime, ori de cate ori noi, deschizatorii de drum, nu au reusit sa il protejam complet. Noroc ca am avut toti sepci, ca soarele ne-a cam biciuit, de parca ar
fi stiut ca nu aveam la noi decat un litru de apa de impartit la 4 oameni.
La un capat de drum, fiecare proiecteaza un scenariu in care ia in calcul
(ca intr-o analiza SWOT), plusuri, minusuri, oportunitati, amenintari...In cel
al lui Codrin intra neaparat un picnic sau macar o gustare…pe care am servit-o
la popasul din varful dealului impadurit, de unde privelistea cu greu poate fi
descrisa in cuvinte…In al meu, era ceva care sa ma motiveze sa fac urcusul desi nu stiam cat mai avem de mers…Sincer, a fost asteptarea de a vedea toata Valea
Siretului de sus, mai aproape de cer, si gandul la…drumul de intoarcere, care a
fost mai mult pe drumul forestier. Cum Adelin a cerut expres sa
ii apara in cale o caprioara, am avut parte de una sprintara si gratioasa, care
s-a facut prea repede nevazuta printre tufisuri. Ca sa implinim asteptarile tatei
de a ne intoarce cu niste ciuperci (chiar daca nu mai e sezonul lor), ne-am
incarcat rucsacul si bratele cu niste iasca (evident ca nu era tocmai ce
astepta tata)…ceea ce ne-a ajutat sa nu ne ia vantul pe sus, ce batea uneori
cam tare printre copaci…
Tragand linia pe plus, cu stil sau fara, in aproape 4 ore de mers in ritm alert cu scurte pauze
de tras rasuflarea, nu am intalnit alt picior de om, am avut sentimental exclusivitatii
si al nemarginirii privind lumea de sus…Pentru clipa de liniste si implinire, in
care timpul a ramas suspendat si spatiul s-a dilatat, a meritat toata agitatia din
timpul drumetiei si oboseala de dupa…
