Asta se intampla mai ales atunci cand, aidoma lui Riley din Inside Out, las ca Tristetea, Dezgustul, Furia si Frica starnite de o conjunctura nefavorabila sa estompeze Bucuria de a-l fi vazut pe viu.
Prima mea ‘intalnire directa’ cu maretul turn a fost in conditii mai
aparte, nepremeditata si aproape fortata de imprejurari. Mai precis, in vremea
in care poarta ‘disimulata’ de intrare legala in Regatul Unit era o viza de turist, decizia de comun acord
de a experimenta ‘visul britanic’, prezentat in culori pastelate de prieteni, a
insemnat pentru familia noastra nu numai un efort financiar urias cu un grad de
indatorare maxim, ci si umilinte indurate din partea organizatoarei circuitului
turistic…un nume mereu de trista amintire in analele familiale…Sarind peste mai multe momente, la intoarcerea de una singura din excursia in Anglia, intr-un autocar pe jumatate
gol, intr-o atmosfera foarte apasatoare, stiam ca urma sa petrec 3 zile in Paris. Perspectiva unei plimbari pe cheiurile Senei, in alte conditii, ar fi fost un vis implinit, acum insa eram parjolita de
tristetea de a fi lasat in urma, pe malul Tamisei, pe
domnul meu, care, la randul lui, nici nu banuia ce il asteapta. Ajunsi in ‘eternul’
Paris pe o caldura teribila care imi accentua starea de sufocare, intr-unul din
periplurile noastre, am avut un scurt moment de bucurie cand am reusit sa
gasesc intr-un magazin dintr-o bine cunoscuta zona comerciala o jucarie – un
bebelus cu rucsac – pentru Miruna. Am platit o mare parte din singurii bani pe
care i-am pastrat eu, dar am avut o mare satisfactie sa stiu ca nu ma duc cu
mana goala la minunea noastra. Am inca bucuria ca a pastrat acel dar, fara sa
ii stie exact semnificatia, pana in ziua de azi. A fost ocazia cu care, cu o
atitudine uimitor de umana, individa care ne tratase ca pe niste infractori de
drept comun a intrebat pentru cine l-am luat si a aflat ca noi avem un copil de
cinci anisori, unul dintre motivele pentru care, de altfel, eu una chiar ma
intorceam acasa (in conditiile in care mie nu imi returnase inca pasaportul, de teama, probabil,
ca sunt in stare sa dispar de oriunde pe drum si sa ma intorc in Anglia).
Cu
papusa aia in mana, in plina zi, am zarit prima oara turnul in splendoarea fiarelor
sale si, trebuie sa recunosc, ca, pe langa sentimentul de déjà vu (dupa atatea
fotografii, filme si descrieri), mi s-a parut ca nu are nimic din aura pe care
ma asteptam sa o aiba. Spre seara, conform programarii, ne-am infiintat tot
grupul la baza turnului. Cand am auzit pretul biletului, am socotit rapid ca
imi lipseau cativa euro si oricum nu voiam in ruptul capului sa imprumut de la
nimeni din cei care oricum nu avusesera o atitudine prea prietenoasa pe
parcursul excursiei...Pragmatica si fara dramatism ieftin, stiam ca, ajunsa
acasa, pentru ceva vreme, voi intinde acei putini banuti ramasi ca pe aluat…Sentimental,
simteam ca nu voi avea nicio satisfactie sa ajung singura acolo, sa nu am cu
cine sa impart bucuria aceea…Asa se face ca am folosit
drept scuza/pretext teama de inaltime (de care nu am suferit niciodata) si am
ramas doar eu sub turn, in lumea aia pestrita care se inghesuia ca niste
insecte vorace spre fiecare picior de turn…Ma gandeam oricum ca, odata intrati,
nu pot sta mai mult de o ora, ca doar mai sunt si alti vizitatori dornici de
ascensiune. Socoteala mea a fost departe de cea a co-excursionistilor…De la
plictis am ajuns, inevitabil, la agonie si teama ca voi innopta sub turn,
pentru ca mi-am plimbat ochii ca girofarul de la un picior la altul doar-doar
voi zari pe cineva din grup…
Am avut un moment de usor entuziasm cand s-au
aprins luminile si s-au animat spiritele, apoi am reintrat in starea de panica
la gandul ca s-ar putea sa plece fara mine spre hotelul care era la marginea
Parisului, iar eu oricum nu as fi avut bani suficienti sa ajung acolo de una
singura. Trei ore, atat a tinut starea asta tensionata, urmata de frustrarea si
furia teribila la auzul justificarii ca s-au hotarat toti sa ramana la
restaurantul turnului sa serveasca cina si sa admire privelistea si cand s-a
innoptat…Ce rost avea sa le spun de ce eu aveam faţa inca transfigurată, cand
am rasuflat macar usurata ca m-au recuperat si voi ajunge teafara la hotel in
noaptea aia…
Satisfactia de a ajunge in varful Turnului Eiffel a venit aproape 10 ani
mai tarziu, dar nu atat din ascensiunea in sine, cat din faptul ca am putut sa
implinesc un vis unei persoane dragi. Mama mea iesise la pensie ca profesor de
franceza care ajunsese doar in imaginatia ei bogata si in vise (probabil) in
tara a carei limba o predase la sute de elevi de-a lungul carierei. Prea putin
mai conteaza de ce nu reusise sa ajunga vreodata in Franta pana atunci, cert
este ca am avut impreuna sansa sa strabatem Franta de la Paris la Bordeaux, datorita
unor buni prieteni, atingand extremitati oceanice de la nord la sud, de la Havre
si Etretat la Arcachon si Hourtin. In calatoria asta ocazionata pentru mine de participarea
la programul Erasmus, mi-as fi dorit, evident, sa fi mers si Adelin, dar, din
ratiuni financiare, am decis ca vom amana momentul ‘escapadei romantice’ (cum
ne placea glumet sa o numim).
De data asta, programat si voit, am cutreierat
Parisul tot trei zile, gazduite fiind de prietena noastra care locuia la o ora
distanta cu trenul de capitala, in Evreux. Din cauza unui mic incident la
transferul intre trenul de Bordeaux si cel de Evreux in urma caruia era sa ne pierdem
una de alta in metrou, mama a refuzat sa mai mearga cu vreun alt mijloc de transport
prin Paris decat pe jos…In conditiile astea, nu as putea sa spun de cate ori am
facut drumul prin Champs du Mars, prin si pe langa gradinile Tuilleries, prin
toate zonele turistice de vizibilitate maxima, pana nu ne-am mai simtit
picioarele…
Ca o razbunare pentru prima sansa ‘nefructificata' de a urca in varful turnului
Eiffel, de data asta am zabovit si noi acolo sus cat am putut de mult, mai ales
ca am prins asa de liber, incat am reusit sa urcam pana la ultima pasarela atat
de rapid si usor de parca eram VIP…Nu m-as fi incumetat sa urc pe scari ca
altii, mi s-a parut ca, daca nu am avut rau de inaltime, cu siguranta l-as fi incercat
acolo…plus ca nu o vedeam pe mama asa de temerara. Daca pe tot parcursul
calatoriei am mai avut noi ceva divergente de…opinie, ca sa ne intareasca
convingerea ca e cam greu sa intre doua sabii ascutite in aceeasi teaca, aici, pe
acest ‘acoperis al lumii civilizate’, am simtit, in mod providential, ca
inimile noastre bat la unison. In plus, am trait imensa multumire sufleteasca
de a-i fi implinit mamei un vis, cand a declarat cu fata radiind de multumire: ‘de-acum
ca am facut-o si pe asta, pot sa si mor’…
Evident ca nu era o dorinta, ci doar un fel de a spune, ca am ajuns bine merci acasa si viseaza in continuare la alte tinte de atins…Cat ma priveste pe mine, nu pot spune ca am ajuns atunci la ‘extaz’, pentru ca nu am trait inca visul meu, adica sa ajungem toti patru acolo sus, stapani ai privelistii inegalabile, sau macar noi doi, intr-o imbratisare infinita…
