In mod deloc surprinzator, avem tendinta de a ne descoperi adesea subit semenii drept facatori de bine sau raufacatori, bine sau rauvoitori, preafericiti sau profund nefericiti…"Trăim într-o lume în care ultima descoperire este omul." (Marius Torok)
In iuresul zilnic, plutind la suprafata realitatii, cu greu acordam timpul de a patrunde cu adevarat in universul interior al celorlati, de a afla ce ii framanta si nelinisteste pe cei de langa noi…Cel mai trist este ca ajungem sa descoperim cu uimire ce minuni de oameni ne-au fost in preajma si noi i-am redus la tacere, i-am ignorat, uneori marginalizat sau sicanat doar pentru ca au fost mai discreti, mai inchisi in sine si nu au sarit la fel de tare in ochi ca altii.
Cum decurge, in mod
concret, descoperirea, atunci cand nu e centrata pe sine ci indreptata spre
ceilalti?
Stilul curios si entuziast
Procesul de
descoperire a celuilalt implica, cel mai adesea, o dorinta arzatoare de a afla
cat mai mult despre acea persoana, pe care o apreciem, o indragim, privind-o cu
ochi curiosi de copil care descopera lumea inconjuratoare si se minuneaza la
fiecare pas. Daca nu se depaseste in mod nepermis limita de discretie, devenind bagaciosi si
sufocanti, aceasta forma e una benefica in construirea unei relatii, in care fiecare
parte lasa celuilalti loc sa evolueze.
Stilul rezervat spre circumspect
Atunci cand din
timiditate, prudenta sau prea mult respect pentru intimitatea celorlalti ne
ferim sa patrundem mai adanc in viata lor, riscam sa ramanem la o poarta
dincolo de care nu vom descoperi niciodata pe cel/cea care ar putea sa ne fie
sot/ie, prieten/a pe viata, etc. Cum
altfel sa aflam daca suntem compatibili, daca impartasim aceleasi interese,
daca avem teluri comune, daca nu ne dam voie sa ne cunoastem si pastram o
distanta dezarmanta?
Stilul paparazzo sau detectiv
Practicat nu numai
de agasantii jurnalisti de tabloid, acest stil se manifesta printr-o doza exacerbata de
indiscretie in a vrea sa descoperi mai mult decat ar vrea cineva sa dezvaluie.
Este aici mai ales cazul persoanelor publice, hartuite de paparazzi care vor sa
le expuna vietile private, cautand sa le scoata la lumina secretele si ipostazele
compromitatoare (indiscretiile, amantlacurile etc). Avem insa si cazul celor
care nu au alta grija decat sa afle si „toaca in cer” despre oricine devine
tinta interesului lor. Evident ca nimeni nu isi doreste sa fie chiar atat de „descoperit”…Dusa
la extrem, descoperirea sub forma culegerii de date sau investigatiei în cazul unei persoane,
prin intermediul unor profesionisti de genul detectivi particulari, agenti
secreti/spioni, poate pune in pericol
pe cel care le detine.
Stilul tardiv – ne minunam
sa descoperim uneori, abia dupa ce au trecut in nefiinta, oameni alesi sau
simpli, care si-au trait frumos dar discret viata si nu s-au bagat in sufletul
nimanui. Ajungem sa ii cunoastem prin ce au lasat mostenire, materiala sau
spirituala si aflam cu regret ca si-ar fi dorit sa ii vedem cat au fost printre
noi, nu sa ajungem sa le invocam cu frenezie spiritul dupa ce au trecut la cele vesnice.
Stilul anticipativ – eu cred ca fiecare dintre noi l-a practicat, constient sau inconstient, la un moment dat, cu anumite persoane si mai mult in achizitia de noi informatii, pornind de la a ghici/presupune ceea ce urmeaza sa aflam...As zice ca riscul este acela de a proiecta anticipat o imagine a cuiva pe baza unor date destul de limitate, imagine care nu corespunde adesea cu realitatea si atunci intervine dezamagirea noastra...si asta nu vine atat din faptul ca persoana pe care ne-am propus sa o exploram/descoperim este asa cum este ci aceea ca nu este asa cu ne-am imaginat/asteptat noi.
Si atunci poate ar fi mai bine sa lasam natura sa isi urmeze cursul, lasand ca fiecare sa ni se dezvaluie fara a-i viola intimitatea, fara a-l/o demasca sau forta sa renunte la aura de mister, avand rabdare sa ii patrundem tainele, pana ajungem sa il/o cunoastem dincolo de aparentele inselatoare...
