Am trecut de-a lungul timpului
prin tot felul de situații, mai mult sau mai puțin…incomode, unele comice,
altele destul de palpitante (la propriu), cauzate de intensitatea focusării
mele pe pasul urmator când nu îl facusem încă pe cel actual. Adelin se pare că a descoperit cauza – cică mintea mea ar lua-o așa tare la galop să cuprindă
toate câte vreau sa le fac că nu mai reușește corpul să țină pasul cu ea..și,
evident, dă rateuri. Parcă sună mai acceptabil decât ideea unui semn de inceput
de…boală a uitării (sau mai rău). Oricare ar fi explicația, mai mult sau mai puțin
științifică, cert este că rătăcesc mereu sau uit să iau cu mine câte ceva din
cele esențiale, cum ar fi cheile, telefonul sau portofelul. A, da, și unde am
pus ochelarii cu care să le caut mai întâi pe cele 3. M-am tot gândit care
mod/stil îl adopt mai des în situația asta și cam la
asta am ajuns.
Stilul de…lăsător
Asta e cel mai simplu de
practicat, pentru că lași în grija altora să te intrebe, ca de pe un checklist,
dacă ai luat aia sau cealaltă. Pe urmă îi culpabilizezi pe ei că nu ți-au
amintit cele esențiale. Sună familiar? Pentru cel puțin trei persoane din
preajma mea, sigur da.
Stilul contaminant
Nu aș zice că îmi crește inima,
că nu sunt eu genul care se bucură de necazul altuia, dar măcar îmi tresaltă
cînd aud și văd că și altora li se întâmplă, în mod sistematic, să le scape din
vedere anumite chestii și îmi validează teoria că probabil m-am “molipsit” de
la sau mostenesc pe cineva din familie.
Stilul CTP
După câteva zile în care m-am tot întors din drum, ba de la ușa blocului, ba din stație, ba chiar și de la
universitate că am lăsat în urmă
câte una din cele esențiale, am venit cu o idee care mi s-a părut lecuitoare de
toate uitările. Metoda Ce ar zice CTP
(Cristian Tudor Popescu). M-am străduit să fac o vizualizare câte mutre și
încruntari aș primi de la venerabilul domn CTP odată cu intrebări de genul Se gândește doamna Morărașu ce
consecinte/implicații fatale poate avea lipsa sau pierderea cheilor? Dar a telefonului când ai de sunat la
urgențe? Ce să mai zic de a portofelului într-o țară străină? M-a ținut
exercițiul ăsta câteva zile, deja era ca o mantră și credeam că am dat lovitura:
adio deturnări pe motiv de
C(hei)T(elefon)P(ortofel) uitate pe undeva. Chiar mă pregăteam să
împărtășesc metoda mea tuturor celor care sunt in aceeași barcă cu mine, când
am realizat că sunt oarecum irecuperabilă la capitolul asta si nici măcar CTP
nu mă poate…speria sau salva.
Stilul dureros
După ani buni in care aprecierea
distanțelor nu a fost punctul meu forte, ceea ce a dus la mici accidente
casnice soldate cu diferite părți ale corpului "șifonate", am reușit performanța
de a duce neatenția la alt nivel. Intr-un sprint de recuperare a telefonului
lăsat la încărcat înainte de a-mi depăși recordul de viteză pe traseul
casă-universitate, la prima oră a unei noi săptămâni, am luat un viraj prea
scurt prin dormitor și am plonjat cu toată viteza în tăblia de jos a patului,
care, culmea, nu era deloc lichidă și chiar a rezistat foarte bine asaltului.
Eu mai puțin (0-1 pentru Staer). Tot glumesc de câteva zile încoace descoperind
valențele unor zicale românești foarte sugestive de genul unde nu e cap, vai de picioare. In mod dureros, am descoperit că te gândești de 3 ori dacă nu ai uitat ceva
cand trebuie sa numeri și la dus și la
venit scări de la 4 etaje, cînd măsori cu pasul toate străzile pe care treci și
primești priviri compătimitoare de la ceilalți…uite-o și pe asta, săraca, abia
merge. Tare-aș vrea să cred că mi-am învățat lecția de data asta, dar la cum mă
cunosc, mi-e că mă paște, imediat ce mă recuperez, o recădere…în altă uitare marca CTP (sper că nu și din picioare).
