Motto: “Traveling – it leaves you speechless, then turns you into a storyteller.” (Călătoritul – te lasă fără cuvinte, iar apoi te transformă ȋntr-un povestitor) – Ibn Battuta
Calatoriile sunt,
pentru unii dintre noi, o mare piatra de incercare, un mod aventuros de a ne
testa limitele sau un prilej de revelatii. Eu una pornesc de fiecare data la
drum lung cu stomacul ghem din cauza raului de miscare pe care, din fericire,
reusesc, in ultima vreme, sa il contracarez cu remedii homeopate, dar cu inima
tresaltand vioaie la gandul ca voi avea sansa de a trai noi experiente.
Daca ar fi sa o
credem pe Regina Nadelson, “cel mai bun lucru legat de o calatorie este
anticiparea si amintirea; realitatea are mai curand de a face cu pierderea
bagajelor.” E adevarat ca, in faza premergatoare calatoriei, atentia noastra e
concentrata asupra pregatirilor, planificarilor, rezervarilor; practicam atat
asteptarea incordata sau entuziasta cat si anticiparea, partial legate de modul
in care ne asteptam sa decurga totul, posibile obstacole sau reactii provocate
de sutele/miile de kilometri de parcurs. La finalul calatoriei, ideal ar fi sa
ramanem marcati doar de experientele placute, amuzante, care ne imbogatesc
sufleteste si merita pastrate in memoria de lunga durata. Cat despre realitate asa cum o proiecteaza Regina
Nadelson, cea legata de ratacirea bagajelor, am cunoscut-o o singura data in
Polonia si atunci le-am recuperat rapid. In realitatea mea, sunt sanse mai mari sa ma pierd eu cu totul in spatiu,
decat sa se piarda ceva sau cineva de mine.
As putea sa vorbesc
despre calatoria mea si a Mirunei in regatul care se pregateste sa divorteze de
Europa prin Brexit in termenii schemei narative bazata pe modele actantiale a
lui Propp sau Greimas (adica eu as fi subiectul care initiaza actiunea, eroina
ar fi Miruna, cel mai adesea, si destinatara actiunii, iar
adjuvantii ar fi prietenii care faciliteaza experientele reusite pe parcursul
naratiunii). Evident ca, in acest fel, as oferi un studiu cu oarece valoare
stiintifica, dar nu as fi nici macar eu incurajata sa il recitesc. Tocmai de
aceea o voi face, pana la urma, in stilul meu consacrat, impletind povestea scrisa cu cea vizuala, punctand momentele care ne-au depasit asteptarile si
hranit amintirile.
Dupa ce Miruna a
acceptat in toamna anului trecut sa fie partenera mea de calatorie, am rugat-o
ca, inainte de a porni la drum, sa noteze cam ce ar intra pe lista ei de
obiective turistice pe care vrea neaparat sa le vada; deloc surprinzator, am
regasit ‘clasicele’ atractii – cladiri-monument, piete publice, muzee –
recomandate ca find iconice pentru metropola londoneza. La doar cateva zile
distanta de finalul ‘aventurii’ noastre, indraznesc sa cred ca a fost mai mult
decat o excursie pe care i-am oferit-o cadou, retrospectiv, pentru reusita de
la testul Cambridge si, anticipativ, pentru majoratul din toamna. Daca ramaneam
la acest nivel, excursia in sine ar fi fost, asa cum spune Ortega y Gasset, doar “o vanatoare de peisaje”. Refacand traseul parcurs, fiecare zi din
cele 13 se poate constitui intr-un jalon temporal al unor probe ‘initiatice’ sustinute de repere spatiale care abia acum sunt
bine definite.
Prima proba: deplasarea fizica pe distante lungi
Tendinta noastra de
a elimina obstacole predictibile se traduce in a lua decizii care nu se dovedesc
intotdeauna cele mai inspirate. In cazul de fata, eu am decis sa plecam spre
Londra de pe Otopeni in loc de Bacau, de teama ca zborul ar putea fi intarziat
sau anulat din cauza vremii. Asa ca am mai adaugat la drum mai bine de 4 ore de
parcurs distanta Bacau-Bucuresti cu Massaro si alte 4 pana la ora
zborului…Miruna nu era la prima experienta de calatorie cu avionul, asa ca,
daca a avut emotii, nu le-am simtit. S-a lipit de hublou ca sa isi foloseasca
radarul personal in a detecta apartenenta geografica a petecelor de padure,
limbilor de uscat sau ochiurilor de apa zarite printre nori. Cat a fost
realitate cat imaginatie, important este ca s-a distrat si timpul a trecut mai
repede.
Poate ar trebui sa
mentionez ca am avut si ceva palpitatii odata ajunse in Luton cand am vrut sa
platesc biletele pentru trenul care urma sa ne duca in Tooting si am aflat cu
stupoare ca bancnotele pe care le aveam la noi nu mai erau in circulatie de
vreo 2 ani…Dupa primul moment in care Miruna a vazut ingrijorata cum m-am
schimbat la fata la ideea ca o treime din banii de calatorie sunt ‘compromisi’
(asta pentru ca acceptasem sa fac tranzactii valutare in familie, acceptand
lire in schimbul euro), am primit si solutia de a ‘schimba’ banii la prima
banca (mai usor a fost de zis decat de facut, dar cu ajutorul bunei mele
prietene Oana am reusit asta in aceeasi zi). Am platit biletele cu card-ul, dar tot am ramas oarecum bulversata si am
ratat trenul direct… Partea buna a fost
ca, urmand indicatiile unui angajat de la metrou si datorita diferentei de fus
orar de 2 ore, am ajuns, pana la urma, la destinatie unde ne astepta Oana si am
avut timp suficient sa ii arat Mirunei o prima atractie irezistibila:
Primark-ul, sursa multor articole de imbracaminte din garderoba ei. De altfel, zilnic,
multe dintre incursiunile noastre prin oras au sfarsit prin a ne rasfata mai
ales cu…‘window-shopping’ (colindat prin magazine ca la muzee cu intrare
libera). E o proba de mare curaj pentru
o persoana cu un card in buzunar sa nu se lase prada tentatiei de a cumpara tot
felul de nimicuri care iti iau ochii…norocul ca acolo conversia valutara, mental
efectuata aproape instantaneu, iti tempereaza avantul consumerist…
Traseul la
intoarcere spre casa (Londra-Bacau) a refacut, in sens invers, aproape aceeasi
ruta (exceptie facand drumul de la Londra la Luton pe care l-am parcurs cu
autocarul in loc de tren). Pe langa revenirea la fusul orar si temperaturile
sub zero grade, a fost, de altfel, si revenirea marcata cromatic de la verdele
ierbii pe alocuri presarata cu flori (pe care abia il astept) la albul
(presarat cu pete negre) de acasa.
 |
| Sigur nu e traducere facuta de un absolvent de la Leeds |
Proba a 2-a: transportul in Londra si in Leeds
Erol Ozan spunea ca
‘nu poți înțelege un oraș până când nu îi folosești sistemul de transport
public’ si mi-am dorit ca Miruna sa descopere ceva tipic englezesc si in asta. Ar
trebui sa o intrebati pe ea daca i-a placut ce a descoperit, dar eu una inclin
sa cred ca, exceptand costul prohibitiv, restul a fost pentru ea o experienta
pozitiva. Hai sa vedem ce motive ar avea. Pe langa sansa de a acoperi o arie mult mai vasta intr-un timp mult mai scurt, metroul londonez e un
spatiu urban exclusivist in sine, cu trasee foarte clar stabilite, cu porti si
bariere pe care le accesezi cu ‘cheia potrivita’: un bilet dus, un abonament
saptamanal sau un Oyster card pe care ‘pui’ bani (faci ‘top up’) pe masura ce
efectuezi calatoriile. Din fericire, pe toata perioada sejurului nu au fost
linii inchise sau blocate, o greva anuntata pt week-end a fost anulata, asa ca,
atat timp cat am ‘hranit’ zilnic Oyster-ul imprumutat de la prietenii nostri,
am fost binevenite. In paralel cu mersul cu metroul si plimbarile lungi pe jos
(pana cand pedometrul nostru de pe telefon ne notifica cu mandrie ca ne-am
depasit numarul de pasi stabilit zilnic), Miruna nu a ratat niciun prilej de a
survola strazile si cladirile de-a lungul lor de pe celebrele autobuze
‘double-decker’. Oricum calatoria cu ele este si mai accesibila ca pret (1
calatorie: 1,50 lire fata de 2,80 standard la metrou prin zona 1), chiar daca,
in functie de momentul zilei si de zona, poate dura mai mult.
Unul din lucrurile
cu care te obisnuiesti imediat este punctualitatea mijloacelor de transport in
comun, afisarea electronica a timpilor de sosire si a eventualelor intarzieri
chiar si in statiile de autobuz, indicarea traseelor cu toate statiile
strabatute, atat vizual cat si auditiv, prezenta hartilor care sa te ajute la
localizare la fiecare intersectie mai mare. La orientare turistica, noroc tot cu
Miruna, care a fost, cel mai adesea, pe faza, pentru ca, in baza mea, nu trebuia
sa ma straduiesc prea tare ca sa ratez statia/obiectivul.
Pe langa mijloacele
de transport, un oras ca Londra permite accesul dintr-o zona in alta pe
podurile cu nume sonore. Primul strabatut de noi cu trenul a fost Blackfriars,
de unde am avut o fugitiva panorama asupra catedralei St Paul, urmat de cele pe
care am trecut la pas: Southwark Bridge, London Bridge, Tower Bridge si
Millenium Bridge. Poduri cu acces pietonal indiferent cat de circulate sunt (nu
ca amaratul de pod de la Narcisa unde bietul pieton bacauan nu isi gaseste
loc), pasaje, treceri de pietoni unde ai posibilitatea de a obtine accesul
apasand pe buton la semafor, indicatoare amplasate cat mai vizibil sunt tot
atatea modalitati de a-ti facilita circulatia si noi am profitat din plin de
ele.
Cam acelasi sistem
l-am gasit in Leeds, cu exceptia faptului ca nu au metrou. Socoteala de la
rezervarea cazarii acolo nu s-a potrivit cu cea de la achizitionarea biletelor
de transport Londra–Leeds. Am cautat cazare langa gara centrala ca sa fie cat
mai accesibile sosirea si plecarea, dar nu ne-am permis sa luam trenul pentru
ca pretul l-a facut intangibil (ca sa intelegeti de ce, pretul pt 1 calatorie
dus era de la 80 la 240 de lire, in functie de momentul zilei). Asa ca am
preferat sa mergem cu National Express, o companie de transport cu autocarul la
care am platit dus-intors amandoua cam cat pt un drum dus de la aeroportul
Luton in Londra. Odata ajunse in Leeds, ne-am permis sa luam si taxiul care a
avut un pret mai mult decat rezonabil (pana in 5 lire). De fapt nu am avut
incotro pt ca am ajuns duminica seara pe la 9 si am plecat la 6 dimineata, ore
la care nu prea era prudent sa umblam cu bagajele dupa noi pe strazi total
necunoscute. Ce sa spunem, si acolo autobuzele mergeau ceas, indicatoarele erau
mereu la vedere si ofereau chiar si rute alternative…Asta nu inseamna ca, de
una singura, nu am reusit ‘performanta’ ca inca din prima zi sa parcurg dublul
distantei pana la universitate pana sa realizez ca ma indepartez simtitor de
campus. Asa ca tot Miruna m-a tinut pe directie, cu o singura exceptie la care
sistemul de orientare i-a fost bruiat de circulatia anapoda, pe sens invers
decat la noi.
 |
| Uraa: soarele asta e cu dedicatie pt noi |
Proba a 3-a: mobilitatea Erasmus la Leeds
Aceasta experienta
ma vizeaza in principal pe mine, pentru ca intreaga calatorie a fost ‘gandita’
in jurul celor 5 zile cat a durat stagiul de predare-formare la care am
participat la Universitatea din Leeds. Desi nu sunt deloc atrasa de cifre,
pentru cineva care vrea sa inteleaga cam la ce ma raportez atunci cand vorbesc
despre conditii academice, va propun sa treceti rapid pe datele de pe linkul
Pesonal, a fost o
sansa extraordinara de a vedea cum se face educatie atunci cand poti lucra cu
grupe reduse numeric de studenti si ai la dispozitie toate mijloacele tehnice
necesare, in special laboratoare de interpretariat si de traducere asistata pe
calculator, precum si biblioteci extrem de bine dotate, unde ti se deschide un
intreg orizont al lecturii. Unde mai pui ca ei chiar se folosesc de ele si nu
sunt doar piese de inventar. Mai mult de atat, m-a frapat interesul si implicarea
studentilor care participau si la cursuri pentru care nu aveau credite. Ii
intalneai apoi la studiu in Language Zone (un fel de centru de documentare si
activitati pentru cei care vor sa invete limbi straine). Pana si cantina mi s-a
parut impresionanta prin marimea ei – spatiul extrem de generos si bine
organizat putea oferi masa pentru sute de studenti odata; unde mai pui ca in
sala imensa cantesera in anii ‘70 Beatles, Led Zeppelin si altii de talia lor.
In plus, avea o oferta atat de variata incat cu greu puteai sa te gandesti la
ceva si sa nu gasesti indiferent de preferintele culinare. Per ansamblu, am
avut acel sentiment de cum e sa calatoresti o data pe Luna si apoi sa visezi o
viata intreaga la ce ai vazut acolo. Pentru Miruna, a fost o ocazie (care sper
sa nu fie unica) de a simti atmosfera aceia academica autentica, de a avea un
termen de comparatie pentru momentul cand va trai propria experienta intr-un
astfel de mediu. In plus, a fost o sansa nesperata de a vedea cum se lucreaza
cu programe informatice destinate traducatorilor si de a le evalua utilitatea.
Cine stie, poate a inspirat-o ca, intr-o zi, ea insasi sa creeze ceva similar.
Ca experienta
culturala sa fie completa, Alina si Dragos (colegii nostri de la universitatea din Leeds) ne-au oferit 2 bilete la o piesa de
teatru, care, in mod fericit, s-a nimerit sa fie Pygmalion de G.B. Shaw pe care
o cunosteam bine. A fost pentru noi un regal teatral, desi am vazut intamplator
intr-o publicatie britanica ca unele dintre cronicile de film nu au fost la fel
de exaltate ca aprecierile noastre. M-a surprins cata lume (90% englezi get
beget trecuti binisor de prima tinerete) prefera ca, intr-o marti seara, sa mearga
la teatru in loc sa trandaveasca in fata televizorului sau intr-un pub. Mesajul peisei, jocul actorilor, punerea in scena, totul a fost de vis...
