Suntem suma alegerilor noastre, auzim adesea, și se dovedește a fi oarecum adevărat.
Cum rămâne însă cu acele alegeri făcute instinctual sau pe pilot automat pentru
că mintea sau corpul sunt preocupate să simtă sau să facă ceva care solicită atenția
trează? Care din ele ne definesc?
M-am tot gândit dacă am putea resimți consecințele acțiunilor noastre mai puțin
profund dacă nu am avea atâtea scenarii, stereotipuri la care ne raportăm și așteptări...Dacă
e să aplicam 'etichete' și să judecam după șabloane, în familia noastră,
oricine identifică rapid 2 membri echilibrați și responsabili (mda, în ciuda
aparențelor, eu nu mă număr printre ei), care fac alegeri, cel mai adesea,
chibzuite, și 2 mai împrăștiați și oarecum imprevizibili...
După mulți ani în care am tot cules impresii despre drumeții temerare pe
cele drumuri transalpine, am ales să testăm rezistenta la înălțime a
limitatoarele de viteză ale familiei (așa ne spune Adelin, drăgăstos, mie și
lui Codrin) și să ne avântam și noi pe culmi semețe. Ne-am pregătit fizic și
psihologic pentru marea 'trecere' peste munți, am poposit cât mai aproape de
linia de start (într-o pensiune cu gazde extrem de primitoare la poale de
Transalpina) și am decis că nimic nu ne va sta în cale. Ne-am abătut puțin din
drum să vedem barajul de la Vidra unde aveam să constatăm dezamăgiți, după o
bucată bunicică de drum parcursă pe jos, că să nu ne rămână roțile pe drumul
desfundat, că distantele de pe indicatoare nu prea corespund cu cele
reale...Până acolo nu descoperisem de ce se tot extaziază lumea când vine vorba
de Transalpina, așa că, evident, nu merita să continuăm traseul spre Călimănești
prin Voineasa (prea monoton) și ne-am întors la Obârșia Lotrului. Spre surprinderea
jumătății de familie care nu suferă de rău de...mișcare, atât eu cat și Codrin
am rezistat eroic tot drumul care a început să se ridice la înălțimea....reclamei.
Din păcate, biata Angelina (adică mașina) s-a opintit așa de tare pe anumite porțiuni
că nu a mai fost nevoie să ne activam noi limitatoarele. Așa se face că am simțit,
la extreme, mai multă adrenalină decât într-un roller coaster... sau pulsul
nostru a încetinit ori de câte ori vreo curbă în ac de par părea să aducă pe
Angelina mai aproape de infarct...Am schimbat priviri amuzate văzând pe toată
marginea drumului anunțuri de tractări, dar ni s-a șters și zâmbet și dorința
de a zăbovi pe creste pe măsura ce, la vreo 2 opriri cu gândul de a admira
peisajul, a început să dea o bură de ploaie, motorul a făcut 'greva pornirii' și
gândul de a rămâne prin zonă nu ne-a surâs deloc. Am răsuflat ușurați când am
trecut de Rânca, în toata viteza de care Angelina a fost în stare și am ținut-o
tot mai vioi spre Novaci. Ei, hai că merită să ii mulțumim că și-a adunat toate
puterile să ne scoată la liman. Nici nu bănuia însă ce i se pregătește (ei sau
nouă, așa că să încheiem ziua în forța).
Încă de acasă, Adelin mi-a spus că abia așteaptă să ajungă iar la Horezu să
își ia o farfurie cu mult aclamatul simbol al olarilor din zona - cocosul de
Horezu. Eu am ținut-o una și bună că numai a cocoși nu arată, că sunt orice arătare
numai cocoși, nu. Cum țin la domnul meu, nu am vrut să îi stric inima și am
acceptat să mergem și de data asta în căutarea cocosului, chiar în satul
olarilor. Am urmat noi indicatoarele și nu am văzut decât un atelier răzleț pe
care l-am lăsat mult în urmă. Tocmai când ne pregăteam să facem cale întoarsă,
au început să se ițească pe deal, unul cate unul, mai multe standuri la care
ne-am oprit cu speranța că, pană la urmă, tot dăm de un cocos mai de Doamne
ajută. La fiecare le găseam cusur și, zic eu, pe bună dreptate. Ca niciodată,
la fiecare poartă la care trăgeam, Adelin lăsa motorul pornit. Mi-am zis că e o
măsura de siguranța, în caz că iar făcea figuri de catâr Angelina și refuză să
o ia din loc. După vreo 6-7 standuri vizitate, am ajuns la baza dealului, chiar
la ultimul, a coborât și Miruna cu hotărârea de a nu pleca de acolo fără o
farfurie cu cocoș...Codrin a dat și el să vină după noi, dar l-am trimis înapoi
la mașină aruncând-i vorba: 'vezi să nu plece cineva cu tot cu mașină'. Ca să
nu plecăm cu mâna goală, am bătut palma cu doamna casei și am luat un cocos pe
care toți trei l-am găsit acceptabil și ne-am întors ușurați la mașină.
L-am găsit pe Codrin spăsit și cu ochii jucând în lacrimi pe lângă ea...și
m-am gândit cu un sentiment de vinovăție că era necăjit că l-am exclus din
actul alegerii cocosului ce avea să troneze în bucătărie, lângă celelalte
'odoare' de lut. Și atunci m-a lovit în moalele capului vestea isprăvii lui: apăsase
pe butonul de blocare a mașinii ca să se poată elibera de povara pazei și să ne
urmeze, încredințat că Adelin are, ca de obicei, cheia la el. Furie, frustrare,
foc în priviri, toate le-am simțit în minutele care au urmat. Să privești pe
geam, din afară, cheia din contact cu motorul torcând frumușel e un sentiment
de nedescris...Și iar ajungem la alegeri, nu de drum, nu de cocoși, ci de
variante de a ieși din impas...limitate și deloc încurajatoare. A sărit bietul meșter
olar să ne dea un fel de riglă de fier, apoi o sârmă cum am văzut în tutoriale
pe net, cu care a încercat cu frenezie prin geam Adelin să descuie portierele.
Ți-ai găsit. Opelul își merita reputația de mașină sigură, deși atunci nu am fi
vrut dovada asta. Ideea salvatoare a venit de la soția meșterului care a sărit în
mașină și s-a dus să caute în capătul satului un tinichigiu care să încerce să
ne ajute. A venit cu el cat ai clipi, noroc că era omul acasă, dar ne-a anunțat
dezamăgit că nu e marca de mașina la care se aștepta, din ce ii spusese doamna,
și nu are decât o varianta care, dacă nu merge, tot la spart geamul ajungem...În
plus, ne tot repeta că el nu e hoț de mașini, dar încearcă tot ce știe...
Au apărut niște francezi cotcodăcind prin jurul mașinii, dar după ce s-au
prins ce s-a întâmplat, au prins viteză compătimitori. Vecinii ieșiseră la
poartă ca la urs, Codrin luase o distanță de siguranță din raza vizuală a lui
Adelin care îl săgetase în câteva rânduri de am zis că trece prin el. Una peste
alta, cele câteva minute extrem de tensionate cât s-a străduit tinichigiul să
strecoare o sârmă groasă prin marginea portierei până la butonul de pe bord, de
unde se puteau debloca portierele, au fost suficiente să ne ascută toate simțurile.
Când s-a auzit click-ul salvator, Adelin era deja arc la portiera șoferului deschizând-o
așa de rapid că salvatorul dezamăgit că portiera pe care acționase nu s-a declanșat
nici nu a apucat să vadă asta...
Am mulțumit cu toată energia de care mai eram în stare că Domnul mi-a
ascultat rugile fierbinți, am mulțumit din toata inima salvatorului, meșterului
și soției, ne-am îmbarcat într-o clipită și nu ne-am mai oprit până la destinația
finală... Ne-am mai vorbit noi pe drum ce tare început de sejur ar fi fost 2 nopți
(de sâmbătă până luni) petrecute păzind mașina cu un geam spart...Parcați în sfârșit
la locul de cazare, mi-a încolțit în minte că, poate, toata tărășenia nu a fost
de fapt, mâna lui Codrin, ci răzbunarea tuturor cocoșilor refuzați și salvarea
a venit tocmai de la cel cumpărat...
