O doamnă care ocupă pozitia de manager de marketing declara de curând pentru o sursă online: “Domeniul [frumuseții] are puterea să îi facă pe oameni să se simtă mai bine în pielea lor. Când vorbim despre machiaj, despre produse de îngrijire a pielii sau chiar despre o nouă coafură, acestea cu siguranţă oferă încredere în sine unei femei.” Deloc, surprinzator, exact asta ne dorim cand pasim pragul unui salon de infrumusetare, coafor, salon de ingrijire corporala etc. Cum sfârșim, asta e altă poveste. De fapt, dacă nu e vorba de basme, poveștile pot avea final mai mult sau mai puțin fericit.
Industria frumuseții – traducere nu tocmai inspirată din englezescul beauty industry – are realmente marea putere de a produce schimbări
spectaculoase în fizicul și psihicul unei persoane, e un domeniu magic și fascinant, dar
cum se folosesc de puterea lui cei/cele care lucreaza în el? Indrăznesc să sper
că faceti parte dintre norocoșii/norocoasele care ați gasit profesionisti care
să vă acorde atenția și respectul pe care le meritați și să contribuie cu
adevarat la un sentiment de…bine in pielea voastra. Ce facem, în schimb, când,
pe banii, timpul și nervii nostri, unii/unele prosperă în afacerile lor, iar noi nu îndraznim sa le atragem atentia când ceea ce ne oferă nu
corespunde cu ceea ce ne dorim sau așteptăm? E adevărat că și noi vrem adesea
ceva care pare “contra naturii” – păr tot mai scurt când crește ca din apă și lung
când abia se țin trei fire de capul nostru, întins când e natural creț și
viceversa, etc. Nu asta e problema, că dacă nu am avea noi astfel de dorințe, ar mai avea saloanele obiectul muncii?
Mă intreb oare cine le încurajează pe unele
din duduițele astea școlite în câteva luni, cel mai adesea la locul de muncă, să aibă sentimentul că au devenit buricul pământului și își pot permite să ne trateze
cu aroganță doar pentru că ne-au făcut o programare? Păi fie persoane la fel de
găunoase și vanitoase ca ele, fie cele care nu au curajul să le pună la punct. Te
cam apucă nervii să auzi că, într-un colectiv de părinți la o școala considerată cu mare ștaif în oraș, tonul fițelor îl dau niște doamne coafeze care umplu
masa dnei învățătoare de cadouri și se laudă cu vacanțele exotice și achizitiile de la mari case de modă. Sincer, prea puțin îmi pasă că isi permit să trăiască în mare lux și mai mult aerul lor de mari dive fără de care noi, “muritoarele
de rând” nu am mai ajunge vreodată…frumoase. Ca să vezi...In plus, odată ajunse pe pe mâna
lor, deranjează adesea maniera de abordare în momentul în care venim cu
solicitările noastre și comentariile lor deplasate, dacă nu jinitoare, pe care le primim uneori. Am avut de multe ori senzația că se așteaptă să ne ducem gata
epilate, pensate, cu unghii curățate și păr deja frezat, ca să nu le deranjam
așa de tare. Si atunci de ce am mai avea nevoie de serviciile lor?
Recunosc că eu sunt din cei/cele pe
care nu îi mai prinzi a doua oară într-un astfel de loc în care nu am fost
tratată cu discreție, decență și respect. Am pățit-o în cateva rânduri și am
avut grijă să fac recomandari…pe măsura “îngrijirii” primite. Pentru cineva care pretinde că scoate frumosul
din noi, nu e tocmai frumos să vina cu remarci de genul “păr mai prost ca asta
nu am mai vazut”, “uite-l cum fuge, de nu il ții nici cu cel mai puternic fixativ”,
“păcat că aveți asa un păr subțire și păcătos, că nu prea are ce ieși din el”.
Sunt vorbe pe care le-am inghitit una dupa alta, din partea unei individe care,
culmea, se deranjase special pentru mine într-o dimineata de week-end, pentru că cea mai simpatica si profesionistă coafeză la care apelez de ani de zile era plecată la momentul respectiv în
concediu. Si cum eram nașă mare, nu se cădea să apar acolo în fața alaiului de
nuntă fără un coc tradițional …de nașă. Bietul meu păr a suportat mult mai usor
agresiunea fizică la care a fost supus (smuls, tras, sucit, invartit și alte
manevre specifice), decât ofensele verbale la adresa…lui. Așa că, drept
pedepsă, oricum s-a lăsat în 2-3 ore. Recunosc că, din respect pentru persoana
care îmi “aranjase” programarea, m-am abținut puternic să nu spun ceva la
plecare, dar mi-am promis să nu mai permit nimanui să imi…jignească podoaba
capilară, atâta câtă este.
Am asistat de curând la niște scene
de mare grobianism din partea unei persoane a cărei meserie e îngrijirea
corporală. Doamna care s-a ocupat de unghiile mele, foarte plăcută și amabilă,
isi vedea de treabă cu exactitatea unui metronom, in timp ce colega ei de
salon, de altfel, o tipă foarte drăguță la figură, dar cu un aer plin de importanță, își
făcea de lucru aranjând pe masa ei pensule peste pensule. La un moment dat, am
zarit-o cum și-a instalat picioarele unul peste altul pe masa de manichiură și
a inceput să șicaneze pe tema lipsei talentului culinar pe coafeza care era prinsă cu o alta
clientă și se vedea ca e deranjată de replicile ei. Când a apărut clienta ei, scuzându-se
că nu a putut ajunge mai devreme decât fusese programată, grimasa individei a
fost insotită de replică: “păi noi ce rost avem, să așteptăm clientele, nu?”
Si-a pus tacticoasă o pereche de mănuși de unică folosință (un gest absolut
firesc), iar inainte de a-și trage pe figură și o mască, a aruncat o privire plină de inteles spre mine, de genul, vezi, asa se lucrează, nu cu mijloace
rudimentare. Eu m-am bucurat că i-a ascuns aerul de sictir existențial și că am fost pe mâna unei tipe care, fără a manevra mașinării prea sofisticate, își face treaba în mod eficient. Nu am scăpat totusi nici de la ea fără sentimentul de culpabilitate că nimeni
până la mine (potrivit declarației ei) nu a mai experimentat o reacție intre oja, finish și nu știu ce
picaturi adaugate, ceea ce a făcut ca unghiile mele de la picioare să bata in 2
ape de o culoare îndoielnică. Doamna s-a scuzat de incident si a remediat
problema, iar eu am plecat în viteză, foarte bine în pielea mea, mulțumită de serviciile
oferite, lăsând în urmă, la o margine de bordură vârful unui deget ca semn al
trecerii mele prin zonă…Evident că la mijloc e razbunarea pielii îndepărtate fără a-i cere voie la pedichiură, nu neatenția mea.
