M-am tot gandit la toate derapajele din ultima vreme, mai ales in plan institutional si politic, si mi-am pus problema cum stabilim măsura, in sensul de „limită, punct extrem până la care se poate concepe, admite sau până la care este posibil ceva” (DEX) astfel incat să o si practicăm ca moderație si cumpătare. In mod sigur nu am in minte măsura aceea uniformizantă de tip procustian (https://www.tpu.ro/educatie/despre-ce-este-vorba-in-mitul-patul-lui-procust/), pentru ca eu insami, desi reusesc cu usurinta sa identific tipare, nu ma simt confortabil incadrata in ele. Pur si simplu cred ca, in orice, trebuie sa existe o măsură, chiar daca e greu de stabilit „adevărata măsură”... Si daca e stabilita limita, când se considera ca s-a intrecut atat de mult incat sa provoace dezgust, indignare, revolta? De cate ori ne dam seama, orbiti de orgolii, manati de lacomie si dorinta de a ne impune puterea ca vorbele, gesturile, manifestarile si faptele noastre sunt deja „peste masura”/”fara (de) masura” (exagerate, din cale-afara)?
Cu tot respectul pe care i-l port lui Octavian Paler, nu pot fi intru totul de acord cu afirmatia lui referitoare la modalitatea de a obtine „adevarata masura” a vietii unui om: “Adevărata măsură a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin lipsa de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură.” Si cred ca pot dovedi ca, in realitate, viața noastră ajunge astfel sa piardă echilibrul nu să cunoască măsură…
Stilul „necumpătat” in vorbe si decizii
Gura prea slobodă este clar semnul lipsei de autocontrol si cei care „scapa vorbele” fara sa gandesca inainte si lezeaza puternic sentimentele celorlalți, ajung sa fie ocoliți sau puși aspru la punct atunci când „sar calul” prea tare. Probabil cel mai elocvent exemplu de lipsa de masura/chibzuinta in vorbe si decizii care pot afecta populatia la scara planetara este bufonul beligerant care a ajuns recent, in mod regretabil, presedinte la Casa Alba. Am tot asteptat sa iasa cineva, la un moment dat, si sa spuna ca totul a fost o farsa. De altfel, e un fel de ironie a sortii faptul ca numele de familie al personajului in cauza – TRUMP – are printre sensurile sale in engleza pe cel de persoana respectabila pe care poti conta...Pe bune, asta sa fie etalonul de respectabilitate americana? Tare mi-as dori sa nu se adevereasca cele mai sumbre prognosticuri legate de transformarea tuturor promisiunilor sale electorale (=amenintarilor sale) in fapte, desi prima lui saptamana de mandat dovedeste ca omul chiar nu are nicio masura si nici nu se gaseste nimeni, momentan, in masura sa ii stea in cale...Istoria ne dovedește, de altfel, ca lipsa de diplomație si politica discriminatorie aduc cu sine doar revolte, războaie si chiar sfârșitul unor civilizații…
Stilul „necenzurat” in gesturi si manifestari
Se întâmplă, in viața fiecăruia, sa facem si gesturi necugetate, dar nu astea sunt cele care dovedesc lipsa de măsură, ci gesturile exagerate, cum ar fi cele de grandomanie (atunci când unii arunca cu banii in stânga si in dreapta sa arate cat sunt de grozavi), de cruzime fată de semeni si animale, de impolitețe voita, etc. Nici purtările si înfățișările prea indraznete sau de-a dreptul desantate nu sunt vreun semn de cumpatare.
Stilul „neinfranat” in dorinte
De la pornirile fiziologice care tin de potolirea foamei si a setei, sau de satisfacerea impusului sexual si pana la dorintele exagerat de mari, oamenii par sa fie predispusi la excese pe care le justifica intodeauna ca fiind mai presus de vointa lor. In realitate, a ne lasa prada poftelor, manifestand chef de distractie exagerat pana la desfrau, apetit sexual exacerbat, pofta de mancare nemasurata sunt tot atatea cai de a pune la îndoială apartenenta la genul uman care ar trebui sa fie ghidat si de ratiune, nu doar de instinctul animalic...
Paradoxal, o dorinţă specific umana, cea de castig si avere, este printre cele mai mistuitoare si ajunge sa dezumanizeze poate mai mult decat poftele neînfrânate menționate mai sus...Pur si simplu, unii cred ca totul li se cuvine si își pot lua oricâte libertăți vor, fără sa le pese cui aduc atingere, ce legi/reguli morale sau etice încalcă... Când cineva nu se da in laturi de la nimic pentru a obtine si mai mult („fara numar”), pe orice cale (abuz de putere, furt, etc.), cand deja are cat 5-10-50 de semeni la un loc, cand se preteaza la gesturi incalificabile pentru fiecare procent/ban in plus pe care l-ar putea obtine profitand de pozitia de putere, este cu atat mai jenant ca nu isi recunoaste in ruptul capului lăcomia si justifica foloasele necuvenite ca fiind răsplată pentru munca/sacrificiu/fidelitate. Din pacate, masurile contra unor astfel de indivizi prea „pohtitori de averi si mariri” sunt foarte greu de luat atat timp cat sunt in cardasie cu toti cei care detin fraiele puterii. Mai mult, odata prinsi cu mata in sac, in loc sa plece capul si sa isi ispaseasca pedeapsa, cauta din nou sa profite de pozitie si contacte pentru a-si obtine „stergerea datoriilor” si curatarea cazierului prin amnistii si gratieri. In conditiile astea, nu e de mirare ca se mai umple paharul „colectiv” si ies oamenii in strada sa le arate ca au intrecut mult prea mult...masura.
Stilul „nemăsurat” in activități
Faptele noastre sunt de departe supuse acelorași tendințe de exagerare si lipsa de echilibru...cati dintre noi nu ne lăsăm total absorbiți in iureșul cotidian, nu ne „îngropăm” zile, luni, ani in activitatea profesionala uitand de familie, de noi înșine? Workaholismul, de exemplu, este văzut adesea apreciativ, deși munca compulsiva, venita din dorința nemăsurată de performanta, de apreciere si recunoaștere profesionala nu arata decât ca persoana care il practica nu deține controlul si echilibrul asupra vieții sale. Eu cunosc personal „efectele adverse” ale muncii fără limite si as sfătui pe oricine sa nu o ia pe panta asta autodistructiva. Asta nu înseamnă ca, de partea cealaltă, cei care vad viața ca pe un prilej continuu de distracție si isi petrec timpul dintr-un chef in altul, fac lucrurile mai „cu măsură” (in limite acceptabile, moderate, chibzuite)...Dimpotrivă, mulți din ei au vicii si adicții, nu știu sa pună frână si aluneca încet si sigur pe calea…pierzaniei.
Si atunci cum ajungem sa nu mai întrecem măsura in viețile noastre? E cumva vreo rețeta pe care sa o aplicam indiferent de situație? Eu una cred ca trebuie întâi sa ne știm măsura, sa o căutam continuu si apoi sa încercăm sa o menținem…In definitiv, extrema cealaltă, înfrânarea severa de la orice pofte, dorințe, porniri etc. este, in sine, o îngrădire, o constrangere care ne parjoleste cu demonul ispitei si care nu e cu nimic mai benefica decât exagerarea, necumpătarea si lăcomia.
