Mi s-a întâmplat, în ultimii ani, să întâlnesc niște
oameni cu totul speciali, pe care soarta i-a încercat atât de mult încât e greu
de crezut cum reușesc să fie atât de luminoși și generoși. Dincolo de lecțiile
dureroase de viață prin care au trecut și pe care le-au primit fiecare în
stilul propriu, 2 dintre aceste persoane minunate, pe care am avut șansa să le
cunosc, au ceva în comun, deși nu s-au întâlnit niciodată: pasiunea pentru limba
engleză și pentru traduceri…M-am bucurat că au avut destulă încredere în mine
să îmi împărtășească din drumul lor dureros
de la normalitate la handicap fizic și recuperare…și să mă considere, sper
eu, prietena lor.
Pe prima am întâlnit-o, oarecum surprinzător, nu la facultatea noastră, deși ne era oficial
studentă, ci într-o mobilitate Erasmus, unde s-a descurcat admirabil, deși
prejudecățile de vârstă ar fi putut să îi pună piedici. M-am bucurat că am
reușit să o conving că merită să iasă din rolul de student și să exploreze
măcar orașul în care se afla, apoi am avut șansa de a o avea la cursuri acasă un
an întreg, mereu entuziastă, zâmbitoare și plină de vervă… Văzând-o și
auzind-o, cu greu ai crede că a fost, timp de câțiva ani, imobilizată într-un scaun
cu rotile, că a trebuit să reînvețe să meargă, vorbească, trăiască. E absolut admirabil
că a avut voința să învingă o boală cumplită și și a reușit, la o vârstă la
care alții deja își ‘pensionează’ neuronii, să urmeze o facultate, să o termine
cu brio și să fie un adevărat model pentru colegi…In marea ei generozitate, mi-a
oferit anul acesta un dar prețios, pe cât de simplu pe atât de plin de
semnificații pentru mine – un buchet de floarea-soarelui, un mănunchi de lumină
pură care mi-a amintit că asta sunt eu – o ființă solară, care are încredere că
orice pare doar întunecat, are și raze de speranță…
Pe cea de-a doua,
am cunoscut-o acasă la ea, unde am mers la recomandarea unei colege, cu dorința
de a o ajuta să se pregătească să își obțină un certificat de traducător... Aș
zice că am întâlnit-o deja …oficial recuperată după ani de zile în care a fost
complet imobilizată la pat, în urma unei operații considerată de rutină, ratată însă de un mare profesor…operație asupra căreia nu vreau să insist pentru că, nici nu îmi pot
imagina cum este să devii din viitor medic un pacient declarat irecuperabil…Știu doar că zilele ei sunt mereu cu mari
eforturi de a depăși fiecare obstacol fizic și de a parcurge câțiva pași, cu mici bucurii de a salva vreun patruped din cei
pe care ii îndrăgește nespus… Am cunoscut, cu fiecare întâlnire, un om extrem
de delicat, de o determinare fantastică, incredibil de perfecționistă, dar de o
neîncredere dezarmantă în potențialul ei…ca și cum toată suferința fizică prin care a trecut i-a retezat toate aripile…Din
fericire, ceea ce nu am reușit cu nicio generație de studenți – să lucrez
cap-coadă o culegere de texte pentru traducere, am reușit cu ea. Mai mult, chiar
am convins-o să se înscrie la admitere la programul nostru de traduceri, unde
ar fi fost o studentă de excepție – din păcate nu s-a făcut grupa… pierderea noastră,
nu a ei…Confirmarea că deține, de fapt, cunoștințe mai bune decât un absolvent
de masterat la Filologie a primit-o în primăvară când, în sfârșit s-a
considerat suficient de pregătită să dea testul de traduceri la Institutul
Cultural…Chiar și fără el, aș recomanda-o oricând, cu maximă încredere, oricui
are nevoie de o traducere cu adevărat prefesionistă…Astăzi am reușit, în sfârșit,
să o revăd să îmi arate certificatul primit și mi-a oferit încă unul din cadourile ei de
suflet – de data asta, s-a bucurat întreaga familie de tabloul de mai sus și mă bucur că a ajuns să mă cunoască îndeajuns încât să știe că familia
este cea care îmi menține echilibrul și lumina pe chip...
Sunt profund recunoscătoare
că le-am cunoscut pe fiecare dintre ele pentru că sunt dovada vie că, vorba
englezească every cloud has a silver
lining e plină de adevăr…și dacă ele au reușit să vadă asta și nu au cedat, noi toți poate ar trebui să facem la
fel, indiferent de cât de mult ne-ar încerca…soarta…
