Într-o lume în care
competitivitatea duce la o presiune socială extrem de puternică, ne creștem, adesea, copiii în spiritul manifestării spiritului lor competitiv, cu
credința că asta va scoate ce e mai bun din ei și, mai nou, că va fi un motor
al dezvoltării lor personale. Auzim de la colegi și prieteni ce lucruri grozave
fac copiii lor, ne uităm la postări în grupuri sau platforme online la cât de
frumos, corect, elaborat scriu alții teme și proiecte de școală. E de ajuns să
exprimi admirativ „uite ce…a
scris/făcut cutărescu” ca să
sune deja a reproș sau să proiecteze deja așteptări ca propria odraslă să se
ridice măcar la același nivel. Evident, de dragul lui sau al ei, nu-i așa? După
ce am citit niște cărți de specialitate sau urmat ceva cursuri de parenting, acceptăm
că este imposibil ca toți copiii/tinerii să fie mereu cei mai buni la școală,
la concursuri, la orice ne trece prin minte, că nu pot fi toți pe locul I. Așa
că adaptăm discursul venind cu texte de genul „trebuie
să fii cea mai bună variantă a ta, să te întreci cu tine însuți, să devii mai
bun de la o zi la alta, pentru tine faci asta etc.” Exact ca la o mașină puternică, performantă, dacă
există dotarea pentru performanță, așteptările sunt să fie exploatate toate
opțiunile, doar pentru că există.
Nu e nevoie de studii de
specialitate ci, uneori, de eșecuri lamentabile să ne dăm seama că există și
riscul de a ne transforma copiii fie în niște egocentrici vânători de
recompense interesați de câștig cu orice preț, fie în niște frustrați temători
că nu se vor ridica niciodată la înălțimea așteptărilor. Din fericire, există
exemple de tineri care, în ciuda expunerii la ambele atitudini, reușesc să își croiască
propriul drum și să atingă performanța, mai ales pe cont propriu.
În
limba noastră, termenul „performanță” e folosit, în mod curent, mai ales în
domeniul sportiv, pentru a face referire la un rezultat (deosebit de bun)
obținut de cineva într-o întrecere sportivă. Extins, înseamnă o realizare
deosebită într-un domeniu de activitate oarecare. Am în minte, când scriu
aceste rânduri, un tânăr care este exponentul unei generații aparte, care are
toate datele să reușească în viață, în ciuda oricărui obstacol de care s-ar
putea lovi. L-am putut urmări de-a lungul anilor și îmi dau seama că voința și determinarea
lui au fost cheia performanței, poate mai mult decât efortul fizic. Aș putea
începe povestea lui de succes șablonat, cam așa: la vârsta la care alți copii
se bucurau de libertatea de a-și petrece timpul liber după bunul plac sau după
voia părinților/bunicilor etc., el a insistat cu încăpățânare să meargă zi de
zi la antrenamente, indiferent de vreme și vremuri. La fel ca alți sportivi de
performanță, el a renunțat la copilărie și și-a sacrificat adolescența și s-a
ținut de aceeași direcție până la reușită. Nu cred însă că este modul în care
i-ar plăcea să fie prezentat, așa că voi încerca altfel.
Energic
și dornic să descopere mereu ceva nou, a plonjat prima dată într-un bazin urmând
clasicele lecții de înot pe care părinții consideră că un copil ar trebui să le
ia, mai ales ca să nu aibă grija lui/ei unde e vreo piscină sau mare prin concedii
și să le strice cheful cu vreo probă de…înec. Ar fi trebuit să fie o chestie de
câteva săptămâni, poate luni, nicidecum ani. Sigur nu de gustul apei cu clor de
la bazinul municipal a dat, ci de cel al succesului (în competiții și, implicit,
la fete), așa că, an după an, a umplut panoplia de medalii, trofee și diplome.
Mai întâi, ca să nu își iasă din mână, apoi pentru că era un mediu stimulant și
un loc de socializare cu cei de vârsta lui. În stil halepian, o constantă în
traseul lui a fost susținerea părinților, financiară și morală. Nu e puțin
lucru să înțelegi, ca părinte, că un echipament de calitate nu e ceva de fiță, ci indispensabil pentru a obține
rezultate mai bune. La partea de susținut moralul, cel mai mult coaching
psihologic l-a primit de la propriul tată. Evident, tot din familie, a venit și
presiunea confirmărilor și a recuperării investiției prin performanțe duble –
atât la școală cât și în bazin. Formele au fost multiple – exemple de alți
sportivi care au luat timpi mai buni, de colegi olimpici pe la diferite discipline,
etc. Le-a făcut față, in stil propriu, acționând mai ales după principiul „zic
ca ei și fac ca mine”.
Odată
cu trecerea anilor, aura de campion se cerea întărită printr-o doză de șmecherie
crescută până la limita tupeului, deranjantă pentru unii, atractivă pentru…altele.
Debutul său ca licean a stat sub semnul unor prejudecăți de genul – locul unui
elev care face sport de performanță e la LPS nu la un liceu unde se face carte.
Speculant de circumstanțe favorabile și cu toate vorbele la el, a reușit să se
strecoare și la școală, dozând efortul intelectual atât cât să dovedească că poate orice, dacă are chef și e
de interes pentru el. Ca o reparație morală pentru șicanele și reproșurile
adresate chiar și părinților pentru aplecarea prea puternica spre latura
sportiva, pe pagina acestui liceu a fost anunțată de curând câștigarea de către
el a unei burse la o prestigioasă universitate americană. Ceva firesc pentru respectivul colegiu, care
are anual absolvenți care urmează
universități de prestigiu din întreaga lume. Deloc firesc pentru el, pentru că a fost un drum presărat
cu multe piedici…de la cele umane, văzute la cele nevăzute – de genul, coronavirus.
Cea mai grea și apăsătoare
luptă a fost aceea de a avea un antrenor care să îi pună în valoare calitățile
native și să îl ducă acolo unde singur nu o faci decât ca amator. Pentru asta,
Bacăul s-a dovedit prea mic și tarat de orgolii și lupte între antrenori care,
în goana după afirmare prin performanțele sportivilor lor, i-au făcut drumul
mult mai anevoios. De la un antrenor care l-a forjat și adus mereu pe podium,
dar l-a făcut praf emoțional, la unul învechit în metode și care i-a consumat inutil
energia fără a-i valorifica potențialul, a ajuns apoi mărul discordiei în
luptele intestine din cadrul unui club al cărui director e recomandat de performanțe
politice mai mult decât sportive. Nici nu îmi pot imagina ce frustrare enormă a
simțit, la vârsta majoratului, să afle că nu mai are dreptul de a se antrena în
bazin, pentru că nu mai are antrenor numit oficial. In mod halucinant, asta s-a
întâmplat pentru că a îndrăznit să solicite să lucreze cu un alt antrenor, cu
care să fie compatibil și care să îl ajute cu adevărat în a genera performanțe.
Mai rău decât în Caragiale, a fost nevoie de audiențe ale părinților la mai
marii județului și ai municipiului, chiar
și participări la ședințe de consiliu local, ca să i se recunoască dreptul de a
se putea antrena in continuare la clubul la care este afiliat de atâția ani și
care a avut doar de câștigat avându-l ca sportiv. După atâtea titluri de campion
național, și-a dorit un titlu de campion european, pe care l-ar fi obținut, până
la urmă, dacă ar fi depins doar de el.
Cu bazinul închis cu lunile pentru
renovare și igienizare, apoi, din cauza stării de urgență cauzată de pandemia
de coronavirus, cu toate competițiile sportive din primăvară anulate, și-a
canalizat energia spre împlinirea unui alt vis, acela de a primi o bursă pentru
performanțe sportive la o universitate americană de top. A luat SAT –
echivalentul american al BAC-ului – cu brio (ceea ce i-a permis să declare, enervant
de degajat, că îl va da pe cel românesc „de plăcere”),
a trimis aplicații peste aplicații și oferta cu adevărat avantajoasă, mai ales
financiar, întârzia să apară. In ciuda presiunii acumulate, a rămas încrezător
in șansa lui. Acum o lună, umflat in pene ca un cocoș nadolean, declara,
imperturbabil, că americanii se bat pentru el. Pentru alde Toma necredinciosu, avea
și dovezi e-mail-uri de la antrenori care îl curtau spunându-i cât de mult și-l
doresc în echipa lor. La limita
termenului de contractare, după o primă anulare a testului de limbă engleză, programat
pentru martie, a venit vestea mult așteptată că a găsit oferta perfectă pentru
el și, din toamnă, visul lui american va prinde contur.
Dacă ați preferat să citiți până
la final, sigur sunteți interesați să vedeți cum se poate obține performanța
într-o lume care pune adesea piedică performerilor in loc să îi sprijine. Nu
există o rețetă universală a succesului, cum nu este niciuna a fericirii sau
vreun secret al nemuririi. Fiecare își găsește propria cale și, pentru tânărul
meu prieten, va depinde tot de el dacă va fi o autostradă transcontinentală sau
un drum prăfuit de țară. Chiar și pentru a doua variantă, drumul va merita dacă
se va bucura de peisaj.
Până atunci, el rămâne o sursă
de inspirație pentru mine și îmi doresc să mă molipsesc de curajul lui ca să îmi
conduc mașina cu aceeași încredere și lejeritate cum o face el.
