Cred că am primit
darul de a ticlui vorbe meșteșugite tocmai
pentru a aduce bucurie, speranța și, la nevoie, consolare, așa că încerc
să îl folosesc cât pot de des. Rândurile pe care le scriu astăzi se vor un
cadou oferit unei tinere pe care viața mi-a permis să o descopăr și în afara
unei săli de curs sau de examen, așa cum a evoluat ea, frumos și neașteptat,
chiar și pentru ea.
Modelul pe care
tineri ca Irina „Călătorina” ni-l oferă este acela al unor oameni care și-au
căutat și au găsit un alt drum în viață, tocmai atunci când, în ochii semenilor lor, erau mai „realizați” pe drumul pe care se aflau deja. Nu voi dezvălui prea
mult din povestea ei, pentru că o face cu atâta pasiune și entuziasm pe site-ul ei și în scurta filmare de la un
eveniment Europe Direct la care a acceptat să fie oaspete special săptămâna
aceasta. Vă invit să urmăriți cele câteva minute în postarea de pe YouTube (cu scuze pentru calitatea imaginii) și vă promit că veți fi cel
puțin la fel de vrăjiți/e cum am fost eu. Este povestea a milioane de români
care au plecat să caute un rost mai bun în altă regiune sau țară decât cea în
care au văzut lumina zilei, fiecare mânați de un alt resort sau poate de unul
comun. Ce mi se pare cu adevărat special este că ea și-a recuperat rădăcinile
plecând într-o călătorie spirituală la capătul lumii, cu dorința de a-și
întemeia o nouă familie alături de jumătatea ei, Pawel, iar drumul acesta a
readus-o, de fapt, ACASĂ. Unde? Chiar în sânul familiei, în Cleja, o comună
puternic depopulată din Bacău, unde astăzi își folosește toate resursele pentru
a reda comunității ceea ce pare iremediabil pierdut – o tradiție străveche. Ideea
de a redescoperi, de a înțelege și de a adapta un accesoriu autentic românesc (pe
care doar purtătorii de costum popular îl mai au în permanență asupra lor) la
gusturile oamenilor secolului XXI mi se pare, în prezent, adevărata șansă a
recuperării tradiției la sat. Ca mulți alți artizani, Irina a ales să
folosească tehnicile moștenite din vechime (colorând firele cu plante, făcând
pânza la război de țesut manual), dar a apelat împreună cu Pawel la mjloacele
moderne de comunicare pentru a se documenta, pentru a-și contacta furnizori și
a-și promova creațiile.
Care este calea
Irinei de a-și recupera rădăcinile? Înțelegând faptul că oricărui călător îi șade bine cu drumul, dar și cu o TRAISTĂ. Nu o poșetă, o geantă, o gentuță, o sacoșă
de plastic (împotriva căreia pledează cu toată ființa ei), ci cu o varianta
modernă a...traistei. Aia în care, eu una, în copilărie, îmi duceam cu maximă bucurie colacii înghețați
primiți cu colindul de Crăciun și culegeam vișinele alergate prin toată
grădina, în vacanță la bunici. Pentru o tânără atât de umblată prin lume, să
renunți la multifuncționalitatea unei genți de damă, de marcă, în care pare că
încape tot universul feminin, pentru a regăsi simplitatea și simbolismul unei
trăistuțe de cânepă este cea mai grozavă lecție despre cât de surprinzătoare
poate fi evoluția umană…
Mesajul pe care
fata asta atât de frumoasă și entuziastă îl transmite este dureros de alarmant:
în goana după ce e mai sofisticat, de preț, riscăm să pierdem definitiv, pe de
o parte, ceea ce e de valoare, pe de altă parte, contactul cu natura și cu noi
înșine. Îi mulțumesc că mi-a întărit convingerea că nici un drum nu e ușor, are
suișuri și renunțări, dar dacă ai voință, încredere și…traista potrivită ție,
răzbați și ajungi la capătul lui. Îi doresc ca ea însăși să nu renunțe la un
vis care deja a prins contur și să meargă mulți ani pe drumul înapoi spre
rădăcini, făcând schimbarea de care e atâta nevoie.
La mulți ani, dragă Irina!
La mulți ani, dragă Irina!
