Intr-o tara in care protectia si asistenta sociala au fost promovate in timpul fiecarei campanii electorale ca interes major, indiferent de coloratura politica, exista inca multe lacune si "portite" care incurajeaza trandavia, lichelismul si oportunismul.
Asa s-a ajuns ca numarul persoanelor asistate social sa fie uneori preponderent in localitati rurale si in comunitati sarace, unde primariile au inchis 'gura' satului/targului platind practic pomanagiii sa trandaveasca si sa aiba cu ce umbla pe 2 carari pe traseul prestabilit intre casa si carciuma. Fereasca Sfantul sa li se ceara prea des sa presteze servicii in folosul comunitatii de banii primiti, ca se revolta pe loc, ca doar nu or fi ei "prostii satului" sa mai si munceasca. Si daca se supara mai tare, nici nu le mai trebuie statut de asistat, ca pot sa stea frumusel acasa sa toarne copii in nestire si sa traiasca de pe urma lor prin alocatii si alte stimulente...Si evident ca atunci cand casa le ajunge la supraplin, isi lasa odraslele nou nascute in spitale si plasament, sa se ocupe statul sau cine s-o mai gasi de ei, ca spiritul matern sau civic oricum nu ii anima prea tare. Si statul nu are incotro si se ocupa de orfani pana la 18 ani in centre de educatie incluziva sau de plasament, dar pe urma isi ia mana si ii lasa sa 'isi ia viata in maini", lasandu-i practic pe drumuri.
La popul opus, se afla cei care chiar ar vrea sa munceasca pe masura calificarilor obtinute in scoala si gasesc doar munci sezoniere, posturi cu jumatate de norma oficiala, prost platite si istovitoare. Sunt mai ales absolventi de liceu/facultate care, intr-o prima faza, primesc o bruma de indemnizatie de somaj sau sunt angajati datorita stimulentelor oferite de stat angajatorilor timp de un an de la absolvire. Apoi ajung sa traiasca tot pe 'spinarea' parintilor/rudelor sau iau drumul strainatatii, ingrosand randurile celor care vor contribui ani la rand, poate toata viata, la sistemul de contributii sociale al unor state care stiu sa aiba grija mai bine de cetatenii lor.
O situatie realmente critica este cea a persoanelor disponibilizate dupa varsta 45-50 de ani, carora li se inchid mereu usi in nas la interviuri de angajare, sub pretextul ca ar fi supracalificati. Daca au norocul si nu le-a facut un angajator svaiter cartea de munca, dupa terminarea sau in timpul perioadei in care primesc indemnizatie de somaj, fac cursuri peste cursuri de reconversie profesionala, se recalifica, aduna diplome dupa diplome si spera ca va veni si ziua in care cineva sa le dea din nou sansa de a fi utili societatii.
Sansa celor care sunt si mai in varsta, batand deja spre 60 de ani, este sa isi "faca rost" de o pensie "pe caz de boala" sau sa astepte, daca mai apuca, pana in momentul pensionarii la limita de varsta.
Revoltator este ce se intampla cu persoanele care sufera de un handicap sever real, din nastere sau dobandit, si trebuie sa se prezinte periodic in fata unei comisii sa verifice daca nu cumva le-a venit in mod miraculos vederea/auzul sau le- crescut inapoi vreun membru amputat. Pe langa acestia, sunt sute de mii de persoane care s-au "descurcat" sa isi procure sa isi pastreze an de an pensii de handicap sau pe caz de boala (si chiar de insotitori pentru membrii ai familiei), in conditiile in care starea lor de sanatate e departe de a fi una precara. Mass-media a tras semnale in repetate randuri asupra acestora, dar cainii au latrat, caravana a trecut si majoritatea isi iau in continuare frumusel banii luna de luna...
Din pacate, numarul persoanelor care sufera intr-adevar de boli cronice grave si in stadiu terminal a crescut ingrijorator. Boala, ca si moartea, nu tine de varsta, nu tine de sex, de clasa sociala. Asa ca oamenii acestia au zilele numarate ajung sa li se spuna cu seninatate (lor sau apartinatorilor) ca "sistemul depune armele" si soarta lor e in mainile...Domnului. Asata face ca doar familia, biserica sau ONG-urile profilate pe ingrijiri paleative sa le mai ofere alinare in ultimele clipe.
