Dincolo de dorința de a identifica câteva dintre stilurile practicate de îndrumătorii de lucrări academice sau metodico-științifice printre care, prin natura profesiei, mă număr și eu, aș vrea să dedic acest articol unei persoane dragi, a cărei recunoștință m-a copleșit. Venită dintr-o pornire sinceră, m-a atins în atâtea moduri încât nu aș putea să îi mulțumesc îndeajuns pentru împlinirea pe care am simțit-o, în primul rând ca om, apoi ca profesor.
Voi porni din postura de "îndrumat" pentru a explica mai bine ce m-a format ca "îndrumător" în stilul pe care îl
practic astăzi. Am avut modele care m-au inspirat și exemple de care m-am detașat complet. Mi-am dorit mereu să pot oferi celorlalți atât ceea ce am primit eu bun cât și ce mi-aș fi dorit să primesc.
Primele mele experiențe în redactarea unei lucrări de finalizare de studii mi-au fost de real folos, pentru că mi-am dat seama care este stilul de îndrumare/coordonare pe care nu îl voi putea adopta eu însămi. Adică stilul impersonal, distant, strict profesional, în care, atât timp cât mesajul transmis pe canalul de comunicare (lucrarea în sine) e în standarde, contactul între părțile implicate se face exclusiv de la creier la creier, cum spunea un profesor de-al meu. Aș putea spune că la fiecare ciclu – licență, masterat, doctorat – mi-as fi dorit să găsesc la coordonatorii mei ceva mai mult decât niște excelenți referenți de specialitate. Probabil le-am inspirat atâta încredere în capacitatea mea de a lucra în mod autodidact încât m-au lăsat să îmi organizez absolut totul de…capul meu și doar au validat rezultatele – propunere de plan, colectare de materiale bibliografice, eloborare lucrare capitol cu capitol și revizie finală. Pe de o parte, mi-a prins bine, pentru că m-au învățat să mă descurc singură și să fiu cât se poate de riguroasă…Pe de altă parte, mi-ar fi folosit o minimă îndrumare din partea lor, un cuvânt de încurajare că sunt pe drumul cel bun, să nu mai vorbim de ceva bibliografie, care a fost cea mai spinoasă problemă la acel moment și mi-ar fi scutit mult timp, bani și drumuri spre biblioteci mai dotate.
Primele mele experiențe în redactarea unei lucrări de finalizare de studii mi-au fost de real folos, pentru că mi-am dat seama care este stilul de îndrumare/coordonare pe care nu îl voi putea adopta eu însămi. Adică stilul impersonal, distant, strict profesional, în care, atât timp cât mesajul transmis pe canalul de comunicare (lucrarea în sine) e în standarde, contactul între părțile implicate se face exclusiv de la creier la creier, cum spunea un profesor de-al meu. Aș putea spune că la fiecare ciclu – licență, masterat, doctorat – mi-as fi dorit să găsesc la coordonatorii mei ceva mai mult decât niște excelenți referenți de specialitate. Probabil le-am inspirat atâta încredere în capacitatea mea de a lucra în mod autodidact încât m-au lăsat să îmi organizez absolut totul de…capul meu și doar au validat rezultatele – propunere de plan, colectare de materiale bibliografice, eloborare lucrare capitol cu capitol și revizie finală. Pe de o parte, mi-a prins bine, pentru că m-au învățat să mă descurc singură și să fiu cât se poate de riguroasă…Pe de altă parte, mi-ar fi folosit o minimă îndrumare din partea lor, un cuvânt de încurajare că sunt pe drumul cel bun, să nu mai vorbim de ceva bibliografie, care a fost cea mai spinoasă problemă la acel moment și mi-ar fi scutit mult timp, bani și drumuri spre biblioteci mai dotate.
Am avut totuși norocul ca, la
doctorat, înainte de depunerea tezei, să primesc acea îndrumare atentă, personalizată, motivațională de la unul din referenții lucrării care mă
susținuse și la înscrierea pe domeniul respectiv. A fost exact ce aveam nevoie,
într-un moment în care presiunea era prea puternică, mai ales că terminasem
lucrarea cu un an mai devreme de termen. După 3 ani în care știam de la
coordonatorul tezei doar că am trecut cu brio de la o etapă la alta la examene
și referate, am avut parte de o corectură la punct și virgulă, de sugestii cât
se poate de pertinente și aprecieri care să îmi dea curajul să mă prezint cu
acea lucrare la susținerea finală. E o persoană specială căreia îi voi fi
recunoscătoare toată viața pentru mentoratul de care am beneficiat.
Mai târziu, trecerea de la îndrumat
la îndrumător am făcut-o cumva gradat, pornind de la co-tutelă, ceea ce mi-a
permis să învăț, la rândul meu, cum se realizează un program de elaborare a
unei astfel de lucrări. De fapt, ce am învățat a fost doar partea tehnică,
pentru că stilul de relaționare cu candidatul/candidata l-am descoperit și
adaptat iar singură. Am acceptat abia după câțiva ani care e fișa postului de
coordonator. Acesta nu face planul, ci doar oferă sugestii pe baza propunerii
venite de la candidat după ce parcurge deja niște materiale și consultă modele,
nu procură bibliografia integral, ci doar oferă materiale disponibile, nu
rescrie părți întregi din lucrare ca să ajungă la standarde ci face comentarii
care să ghideze la rezolvarea neconformităților…
Nu e tocmai ușor să aplici astea
când lucrezi cu tineri care au competențe foarte diferite, care își aleg uneori
teme pe care nu au nicio idee cum ar vrea să le abordeze și care se urnesc pe
ultima sută de metri să încropească ceva (în ultimii ani, a devenit un trend de
masă). Cu acest gen, după ce am ajuns să scriu sugestii, comentarii și adnotări
mai mult decât au scris ei într-un capitol, am contribuit uneori prea mult la o
variantă finală impecabilă, tocmai pentru că mă gandeam că e de datoria mea,
atât timp cât numele meu e alăturat celui al candidatului pe copertă. Să nu mai
vorbim de presiunea unora din membrii comisiilor care judecă lucrările după
competența coordonatorului nu a candidatului… Ego-ul meu a avut de suferit, dar
am renunțat la acest stil, pentru că am înțeles că nu reputația mea e știrbită
dacă candidatul nu reușește nici măcar să își susțină în fața comisiei lucrarea cosmetizată de
mine. Am căutat, in schimb, o soluție mai puțin...invazivă, mai precis, am elaborat un ghid pentru redactarea lucrărilor la standarde academice la care au contribuit, prin capitole din lucrările lor, foști studenți și candidați pe care i-am îndrumat și care au acceptat să ofere exemple de bună practică. Mi-aș dori ca măcar candidații mei, prezenți sau viitori, să răsfoiască acest material, elaborat pentru a le ușura munca.
Până la urmă, care e stilul care mi
se potrivește ca îndrumător? Încerc, în măsura în care văd că am de a face cu persoane cărora le lipsește complet direcția (nu numai în cercetare)…să stabilesc o relație cu fiecare în
parte, bazată pe încredere în capacitatea mea de a-i îndruma spre valorificarea
potențialului lor, atât cât există. Contează atît de mult să știi că cineva
crede în tine și e dispus să manifeste respect și înțelegere față de tine. E
adevărat că bunăvoința mea și deschiderea spre a oferi tot ajutorul sunt cumva condiționate de respectarea unor termeni. Dacă fiecare își ține partea sa de
învoială, scriind o lucrare cinstită, în care sintaxa (modul de organizare) e
cea specific academică, dar stilul personalizat, pot conta pe mine că voi fi primul
lor susținător, indiferent că sunt sau nu în comisie. Dacă au nevoie de apreciere, de un reper de orientare, de
un zâmbet de încurajare să nu renunțe, e de ajuns să dea un semn și le vor primi. Altfel, când umblă cu
fofârlica (plagiat, minciuni care să acopere nerespectarea termenelor), dojana
e promptă și schimbăm foaia.
Mai râd unii colegi uneori că mă port cu candidații mei ca o
cloșcă cu puii de o zi...și asta nu numai până se zburătăcesc și pornesc pe cont propriu. Și cum să nu faci asta mai
ales in momentul în care trebuie să prezinte rezultatele muncii lor în fața
unor comisii și a colegilor aflați cu ochii și urechile ațintiți asupra lor și îi vezi că au acea mină de “miel dus la tăiere“ și par atât de neajutorați? Normal că ai face ceva, o glumă sau o remarcă surprinzătoare, ca să îi scoți din starea aia (foto 1). Nu e ușor, empatia și grija consumă
resurse energetice puternice, dar e așa plăcut să îi vezi cum au crescut de
frumos și evoluează de la o etapă la alta...azi absolvenți de facultate, mâine
profesori sau orice altceva își pun în minte...așa, ca tine, Cristina. Îți stă
atât de bine când îți
primești binemeritatele aprecieri, mai ales când vin de la foștii tăi profesori și actualii colegi (foto 3).
Amestecul de sentimente când ajungi să vezi
că cei pe care i-ai ghidat și-au atins scopul și, mai mult, să îi cunoști nu
doar în rolul de…îndrumat compensează tot efortul. Tuturor celor care au
acceptat să experimenteze rolul de “îndrumat“ cu mine, le mulțumesc că mă ajută
să îmi implinesc menirea de...“îndrumător“!
