Departe de mine, pana de curand, gandul ca toti cei care au tot proiectat scenarii apocaliptice pentru invatamantul romanesc ar putea fi altceva decat niste nebuni, frustrati, invinsi ai soartei si mult prea rar, vizionari. Tare mi-e teama ca "in tara care este", ei incep sa-si dovedeasca puterile de profeti.
M-am tot gandit la un moment in care sa imi fi fost cu adevarat bine in sistemul educational in cei 17 ani de cand am imbratisat cariera didactica si, cu parere de rau, trebuie sa spun ca mi-a luat cam mult timp sa adun cateva momente care sa merite mentionate.
Am intrat in invatamant cu 2 salarii de "instalare" care au reprezentat contravaloarea a 2 lustre (fara gluma, chiar le-am cumparat si au tronat ani buni pe tavanele noastre, iar una mai rezistenta se incapataneaza sa atarne pe tavanul mamei care, la randul ei, si-a asumat rolul de "iluminator" al multor generatii de...potentiali francofoni). Ar fi trebui sa o iau ca pe un semn ca de atat imi vor ajunge salariile de profesor: sa ma (i)lumineze. Recunosc ca mi-e teama atat de mintile intunecate pentru ca nasc hidosenii cat si de perspectiva intunericului care ar putea cuprinde intreaga omenire. Asa ca ma incapatanez sa fac lumina in mintea mea si-n jurul meu, chiar si...impotriva curentului de inecare in bezna ignorantei. O umbra de indoiala se strecoara insa in suflet gandindu-ma daca chiar merita tot efortul, vazand atat de multi mentori retrasi din activitate satui sa tot reaprinda "candela" cunoasterii pentru o mana de discipoli apatici si din ce in ce mai multi tineri sclipitori luati de valul exodului de creiere spre zari mai calde si mai luminoase. Oare chiar merita sa raman printre cei care sting an de an lumina dupa inca o generatie "de sacrificiu"?
Binele in sensul perceput de marea majoritate a oamenilor se masoara in termeni de confort fizic/material, ceea ce nu am avut decat pe parcursul a doua concedii de ingrijire a copilului (adica atunci cand am avut suspendata activitatea didactica - de 2 ori cate 10 luni) si intr-un concediu fara plata pentru studii. Nu m-am asteptat sa gasesc un culcus caldut in care sa ma cuibaresc pana la pensie, dar nici sa ajung la nici 40 de ani sa am sentimentul ca Titanicul pe care mi-am dorit sa ma imbarc pentru a traversa in conditii de lux mari si oceane de stiinta sta gata sa se scufunde.
Clar este ca, individual, nu pot stabiliza cursul unui vas in deriva, pentru ca nici indeplinirea "planului de cercetare", nici tentativa de redresare a facultatii prin efectuarea de ore suplimentare la "neplata cu ora", nici participari la tot felul de comisii rareori remunerate (chiar si cu o sarcina avansata sau un bebelus de cateva luni acasa) nu au putut sa acopere gaurile unui sac gata spart in fiecare an la impartirea bugetului educatiei. Nu poti duce pe cineva cu zaharelul la nesfarsit spunandu-i ca intr-o zi va fi bine, pentru ca este evident ca unora le este mereu bine si la altii...nu mai ajunge nici binisorul.
Cum am ajuns noi in atata "bezna" si saracie in universitatile de stat romanesti? In mod paradoxal, tocmai odata cu promovarea, in spirit democratic, a autofinantarii si a autonomiei universitare a aparut icebergul care a lovit vaporul (si asa era departe de a fi un vas de croaziera de lux) pe care pluteau atat cei bogati - centrele universitare mari - cat si cele de pe puntile inferioare - mai sarace material, dar la fel de bogate in plan uman.
Un intreg mecanism "productiv" a fost pus in miscare ca
Un intreg mecanism "productiv" a fost pus in miscare ca
- sa creasca artificial numarul locurilor cu taxa, al caror cuantum nu acopera decat partial costurile de scolarizare la multe dintre programe,
- sa elimine treptat din majoritatea facultatilor examenele de admitere (ceea ce a eliminat concurenta si a crescut din ce in ce mai mult baza de selectie a candidatilor), ajungand sa avem multi studenti mediocri care nu reusesc in 3-4 ani de facultate sa atinga nivelul unui elev bun de liceu,
- sa scada dramatic calitatea actului educational prin absenteismul in masa in randul studentilor (incurajat de un regulament din care a fost eliminata obligativitatea participarii atat la cursuri cat si la seminarii la programele de zi),
- sa se mentina privilegiile "consortiilor" universitare si sa se ajunga la desfiintarea universitatilor regionale in urma celei mai funeste proceduri numita "ierarhizare", in care s-au masurat, practic, puricii cu elefantii (adica "productia" academica a unor colective cu 10 membri intr-un centru universitar cu cea a unora cu 300 la acelasi profil din alte centre), stiindu-se din start ca balanta inclina greu in favoarea celor din urma. Si asa din 2011 incoace s-a facut an de an finantarea in baza clasificarii "funeriste" si fereasca Sfantu sa te fi prins atunci cu un program nou introdus, ca nu primesti nici in ziua de azi niciun loc bugetat, chiar si dupa acreditarea lui...
Pe langa asta, exista o goana furibunda de a "pune saua" pe profesorii din mediul universitar romanesc. A pune capastru si a inhama la plug universitarii acceptati si respectati ca firi mai aparte, cu pedigree de pursange, ai caror inventivitate si creativitatea nu pot fi strict cuantificate si normate e un sacrilegiu si, din pacate, multi din cei care refuza regimul impus, ajung la abatorizare sau au soarta cailor salbatici din Padurea Letea.
Care e sentimentul pe care il incerci cand ti se spune ca, indiferent de cat "duci in spate" abia sunt bani sa acopere salariul de baza si ca traiesti mereu "pe datorie"? Te simti precum caii din mina care au program de lucru fix si sunt tinuti acolo jos pentru ca menirea lor este sa ajute ca activitatea sa fie cat mai productiva.
Eu una am ajuns si in genunchi si mi-am tocit "caielele" asumandu-mi ani la rand rolul de "cal de povara" si chiar nu vreau sa ajung ca Bator al Fefelegii (e una din lecturile din scoala generala care m-a marcat profund). Eu vreau sa fiu aidoma acelui "Black Beauty" (genul nu are relevanta), sa alerg libera prin "pajistile cunoasterii" ca sa "culeg literele potrivite" (e sloganul facultatii mele), sa fiu de folos celor care ma respecta si ma pretuiesc. Chair as vrea sa am norocul celebrului armasar englez care si-a gasit pana la urma locul acela plin de fericire si satisfactie. Eu nu vreau sa caut altundeva, pentru ca simt ca apartin locului unde ma aflu. Sper sa ajung insa ziua in care va deveni mediul care sa imi hraneasca aspiratiile indeajuns cat sa am suficienta energie sa imi transform "candela" palpainda intr-un "far calauzitor" pentru cei care ne trec pragul.
Care e sentimentul pe care il incerci cand ti se spune ca, indiferent de cat "duci in spate" abia sunt bani sa acopere salariul de baza si ca traiesti mereu "pe datorie"? Te simti precum caii din mina care au program de lucru fix si sunt tinuti acolo jos pentru ca menirea lor este sa ajute ca activitatea sa fie cat mai productiva.
Eu una am ajuns si in genunchi si mi-am tocit "caielele" asumandu-mi ani la rand rolul de "cal de povara" si chiar nu vreau sa ajung ca Bator al Fefelegii (e una din lecturile din scoala generala care m-a marcat profund). Eu vreau sa fiu aidoma acelui "Black Beauty" (genul nu are relevanta), sa alerg libera prin "pajistile cunoasterii" ca sa "culeg literele potrivite" (e sloganul facultatii mele), sa fiu de folos celor care ma respecta si ma pretuiesc. Chair as vrea sa am norocul celebrului armasar englez care si-a gasit pana la urma locul acela plin de fericire si satisfactie. Eu nu vreau sa caut altundeva, pentru ca simt ca apartin locului unde ma aflu. Sper sa ajung insa ziua in care va deveni mediul care sa imi hraneasca aspiratiile indeajuns cat sa am suficienta energie sa imi transform "candela" palpainda intr-un "far calauzitor" pentru cei care ne trec pragul.
