STILURI IDENTITARE: Aventura noastra CAMBRIDGE

sau...Stiluri DE sustinere la un examen

"Aventura nu înseamnă să fii atârnat de o frânghie pe un munte. Aventura este o atitudine pe care trebuie s-o aplici obstacolelor cotidiene ale vieţii: întâmpinând noile provocări, înhăţând noile oportunităţi, testându-ţi resursele faţă de necunoscut şi astfel descoperindu-ţi potenţialul tău unic." (John Amat) Cam asta am simtit si eu cu Miruna in "aventura" noastra...

De multe ori, in functie de examenele sau probele prin care trecem de-a lungul vietii, data fiind incarcatura emotionala si presiunea psihica (uneori si fizica) asupra persoanei care trece prin aceste “incercari”, se pune in miscare un intreg mecanism de sustinere, cu menirea de a mobiliza, de a insufla incredere in sansa de reusita si de a preveni esecul.
M-am gandit mult cum si daca sa impartasesc din experienta noastra (a Mirunei si a mea) de a trece printr-o proba a “maturitatii lingvistice” sustinuta de sute de mii de tineri de varsta ei, fara a fi impusa de sistemul educational public. Motivul pentru care nu am facut-o la cald (in perioada 5-9 iunie) a fost, in primul rand, faptul ca am intrat amandoua atat de repede la intoarcere in “school mode” (ca sa o citez pe ea) incat nu am avut ragazul sa glasuiesc pe indelete.

Departe de mine gandul de a da genul acela de ‘general tips’ care sa ajute la pregatirea cuiva atunci cand trece printr-o experienta similara. Desi tot pot fi suspectata de rationalizare si incadrare in tipare, as vrea pur si simplu sa proiectez “calatoria” noastra spre o tinta (CAMBRIDGE PROFICIENCY) pe care, din pacate, multi au vazut-o ca genul stiintifico-fantastic de “voyage to the final frontier, where no one has gone before”, doar pentru ca nimeni dintre cunoscuti nu a mai incercat asta. Si, evident, te cam apasa sa fii “deschizator de drum”, sa se astepte de la tine sa dovedesti si altora ca se poate, cand tu nu vrei decat sa fii “your personal best” la un anumit moment din viata ta. Si chiar daca pare greu de crezut, conteaza pentru noi spiritul de aventura si calatoria in sine in mai mare masura decat rezultatul.

INAINTE DE EXAMEN

In aceste conditii, inainte de a ajunge efectiv la sustinerea oficiala a probelor, am trecut prin mai multe etape, de-a lungul carora, apropiatii si cunoscutii au reactionat diferit la intentia de a ridica stacheta la ultimul nivel. Inevitabil, au suspectat (si e intr-o oarecare masura adevarat) ca ambitia a fost mai mult a mea decat a ei, insa conteaza doar ca Miruna a crezut in ea si in mine. Prinsa la mijloc intre stilul circumspect si usor invidios (sugerand indirect ca un copil de 16 ani cu greu ar putea sa atinga o asemenea performanta, in conditiile in care nici macar unii profesori de specialitate nu s-ar incumeta sa dea un astfel de test) si cel entuziast si clar pozitiv (justificat de increderea in fortele ei si in capacitatea de a se autodepasi), a avut momente in care balanta ei a inclinat de la “mission impossible” (atunci cand colegii sau cunoscutii o priveau compatimitor si ii dadeau sentimentul ca e “mielul dus la taiere”) si “sky’s the limit” atunci cand reusea cu fiecare test de pregatire sa atinga scoruri din ce in ce mai bune si primea confirmari ca e pe “drumul cel bun”.
Facand o paranteza, ca reactie atunci cand ceilalti nu cred in tine si teama de a dezamagi este exacerbata, poti avea tendinta sa fii cat se poate de discret si sa nu vrei sa stie nimeni altcineva decat familia sau prietenii apropiati de intentia ta de a sustine un astfel de examen. De partea cealalta, atunci cand lasi sentimentul ca esti prea increzator, proiectezi asteptari care se vor satisfacute…si asta se poate intoarce ca un boomerang impotriva ta, pentru ca resimti presiunea de a reusi acea performanta.

Constienta fiind de obsesia reusitei in mediul concurential in care Miruna a intrat inca din primii ani de scoala, am incercat, pe parcursul pregatirii, sa adaptez modelul transformational de leadership (http://mind-yourbusiness.today/stiluri-de-leadership/) bazat pe dezvoltarea inteligentei emotionale concomitent cu cea academica.Asa am ajuns sa imbin atatea stiluri cate situatii particulare am intalnit.

Stilul autoritar si chiar coercitiv – au fost clar momente in care l-am aplicat pentru a impune o disciplina de lucru si a corecta anumite “comportamente” si atitudini, gen delasare, procrastinare si superficialitate. Am mai avut pe ici pe colo priviri aruncate pe sub sau peste ochelari, ca doar aschia nu sare departe de trunchi, dar, in linii mari, mi-a acceptat rolul profesional si ‘a mers pe mana mea'.

Stilul democratic – a functionat mai ales pe finalul programului de pregatire, atunci cand Miruna a ajuns sa constientizeze ca tot ce face e doar pentru ea si a inceput sa ia initiativa lucrand de una singura acolo unde simtea ca mai are de insistat.

Stilul promotor sau "pacesetting"-ul (Goleman 2000) impune ca "trainerul" sa stabileasca "standarde inalte de performanta si sa exemplifice modul in care acestea pot fi atinse. Acest stil are impact pozitiv asupra persoanelor care prezinta motivatie intrinseca si care sunt bine pregatite." Lasand teoria deoparte, mi-as dori sa am mai des prilejul de a practica acest stil, pentru ca este cel care permite celui care il parcurge sa mearga "la sigur". In plus, sunt magulita de straduinta discipolei (si reusita, in multe privinte) de a-si depasi maestra.

Stilul de tip coaching – E clar o experienta mai aparte sa intri intr-un joc fara miza de a deveni campion concurand impotriva altor competitori, avand un “personal coach” care se vrea partener de antrenament care sa iti potenteze competentele dobandite. Totul a devenit un proces de dezvoltare personala, pe parcursul caruia, constientizand slabiciunile, am cautat impreuna cai de a le estompa. Si cand “antrenorul” are usoare dubii in privinta evaluarii care poate merge in directia supra- sau subevaluarii potentialului, apeleaza, asa cum am facut eu, la unul mai experimentat. Emilia, fosta mea colega de facultate, este recunoscuta ca fiind un expert in pregatirea pentru examenele Cambridge, pentru ca o face cu profesionalism, pasiune si rata maxima de succes de atatia ani. Asa ca am rugat-o prieteneste sa o supuna pe Miruna unei ‘simulari” care viza acele “productive skills” (speaking si writing) si am obtinut, astfel, o validare a nivelului pe care eu il stabilisem deja.

IN AJUNUL EXAMENELOR

Stilul afiliativ – aici am avut concursul unui numar impresionant de sustinatori, care a ajutat la a crea acel mediu armonios si cald in care tot ce conteaza este ca moralul ‘candidatei’ sa fie cat mai bun. Toate s-au legat atat de bine incat am avut sustinerea neconditionata a doamnei diriginte Doina Leonte care a invoit-o pe Miruna ca sa poata participa la probele intise pe aproape o saptamana (si, evident, a celorlalti profesori de la clasa) si a colegilor mei. Ne-au prins atat de bine incurajarile si urarile de reusita transmise, direct sau indirect, in ajunul fiecarei probe, pentru ca au venit de la familie, prieteni, colegi care ne-au sustinut cu toata energia vorbei si gandului lor bun. Toate adunate au avut menirea de a ne insufla incredere si a crea acel comfort psihic stiind ca, indiferent de rezultat, nimic cu stirbeste aprecierea si afectiunea lor. Sa nu mai spun de cel fizic, de care s-au ocupat in detaliu fratelinul si sorelina mea chiar si de la distanta, punandu-ne la dispozitie casa lor primitoare si frigiderul plin…Dorinta de a ne netezi calea a fost asa de mare, incat Andrei, tipul grozav care si-a sacrificat o duminica sa ne intinda noua "covorul rosu" la Gara de Nord si sa ne conduca la apartament, era pregatit inca din saptamana dinainte sa faca asta…

Stilul empatic - a incerca sa te pui in pielea cuiva si a-i transmite ca intelegi prin ce trece poate sa ajute mult persoanele care au nevoie de sustinere emotionala. Ar fi amuzant daca nu ar fi fost dureros la momentul respectiv sa spun ca, in cazul meu, treaba asta cu empatia a mers pana la punctul la care am preluat din emotiile ei incat mai aveam putin si ma “curatam” de tot…Inainte de testele scrise, am avut un scurt moment de ‘amnezie’, in care am uitat cu cine trebuie sa empatizez, dar am dres-o (sper) incheindu-ne seara vizionand impreuna “Eat, Pray, Love (2010)”, cu lectiile sale despre curaj, alegeri, determinare si evolutie personala…

IN perioada probelor

Stilul providential

Cum cei de la British Council au stabilit zilele de testare la distanta de 2 zile una de alta, am avut si timp de explorare. Si chiar a fost una pe mai multe planuri, care ne-a imbogatit sufleteste. Imediat dupa proba de speaking, cand am pornit la pas impreuna prin capitala noastra (ceea ce Miruna nu mai facuse niciodata, iar eu foarte rar), am intalnit, in mod providential, una din persoanele care, pe langa fratelinul meu si Adelin, a avut o imensa contributie in a-mi deschide ochii sa vad cata nevoie are de mine copila mea minunata. Pe atunci Miruna era in clasa a saptea si Nicoleta mi-a luat valul de pe ochi prin 2 cuvinte care m-au trezit la o realitate dura. Ca martor al evolutiei relatiei noastre, aceeasi persoana ne-a aparut in cale, total neasteptat, in plin centru al Bucurestiului, tocmai cand ne pregateam sa avem parte de unul din acele momente speciale ('mother-daughter moments'). Asa ca sigur aparitia ei nu a fost intamplatoare, a fost un semn ca acum suntem bine impreuna. Al doilea moment de acelasi gen a fost sa descoperim in forfota Centrului vechi o oaza minunata de liniste si regasire spirituala in complexul bisericii Stavropoleos…Aici a fost clar unul din locurile in care ne-am conectat fara prea multe cuvinte…De atfel, Bucurestiul pe care l-am descoperit noi este unul in care se poate trai si in afara iuresului rutinat si dezumanizant, alegand ce sa vezi, sa auzi si sa simti.

Stilul 'suportiv' (regasit in literatura de specialitate, o traducere usor fortata din "supportive")

Cand cineva vrea sa inteleaga cum te simti cand esti “pampered”, trebuie sa fi fost in pielea noastra in cele patru zile in care Anda si Ciprian ne-au rasfatat la maxim. Oare pentru cate lucruri le suntem noi recunoscatoare? Ca au impartit casa cu noi renunand pana si la comfortul patului matrimonial, ca si-au luat din timpul pretios sa ne duca din jungla urbana a mall-ului (la film) in tihna naturala a Herastraului, ca au batut “calul” putere sa fie la dispozitia noastra si ne-au tratat regeste prin fitosenii de restaurante/terase (gen Funky Lounge Herastrau, YaYa Cucina Italiana), de care, altfel, nici nu ne-am fi apropiat. Mai mult de atat, imbratisarile lor, lumina si caldura din priviri si glas ne-au umplut inimile si ne-au facut sa vrem sa le fim in preajma cat mai mult.

DUPA EXAMEN

Stilul festiv

Desi obisnuim sa sarbatorim atunci cand avem certitudinea reusitei, tot Ciprian si Anda ne-au ajutat sa anticipam acest moment si ne-au prilejuit intalnirea (prea scurta pentru cat am fi avut noi de vorbit, dar intensa) cu alti doi oameni frumosi, pe care abia asteptam sa ii cunoastem: doamna Ortansa si Jose…Evident ca, in prim plan, a fost Miruna care emana satisfactie si multumire pentru modul cum s-a descurcat. Sper ca a simtit, la randul ei, cu cata mandrie o privim toti pentru ca a reusit sa parcurga acest drum nebatatorit. Pacat ca nu au fost alaturi de noi si ceilalti membri ai familiei (macar Adelin si Codrin), dar mi-am promis ca atunci cand vor veni rezultatele vom iesi toti patru sa sarbatorim…

Odata ajunse acasa, pentru cei care nu stiu cat timp dureaza pana cand primesti rezultatele, am fost din nou expuse la stilul circumspect-neincrezator (de genul, ‘nu vrei sa spui pentru ca probabil nu a fost bine’). Marea majoritate insa au luat de buna evaluarea Mirunei (un fel de ‘eu cred ca a fost bine’) si deja au felicitat-o. Eu una vreau sa ii multumesc ca a acceptat sa ii fiu alaturi in aceasta calatorie, impartasind bucurii si sataisfactii, printre ezitari si...suspine.

Si pentru ca stilul meu favorit este de a insoti cuvintele de imagini sau de a lasa imaginile sa graiasca de la sine, o voi face si de asta data, deruland filmul…

20 iulie 2016: Aventura CPE la final: dupa atata asteptare, o frumoasa confirmare si prilej de sarbatoare! Cu meniu chinezesc, chef romanesc si certificat englezesc...