M-am gandit, in primul rand, la modurile in care mi-am trait eu cea mai mare parte din viata si am descoperit ca pozitionarea Eului in raport cu propria viata poate fi surprinzator de fluctuanta.
As zice ca perioada copilariei este una din cele in care ne plasam in centrul universului nostru si nu prea are cum sa ne pese de ceilalti, atat timp cat nevoile noastre fiziologice si de securitate sunt implinite. Treptat, ramanem centrati pe sine, mai ales din postura de persoane egocentrice si chiar egoiste, care pun desupra tuturor, indiferent de circumstante, binele propriu si satisfacerea propriilor interese. Riscul este insa cel al izolarii de ceilalti, care nu pot accepta la nesfarsit ca doar tu sa "te vezi cu sacii plini in caruta" si ei sa ramana cu ei goi pe marginea drumului.
Inca din copilarie ne obisnuim sa devenim si centrul universului celorlalti - parinti, bunici - care graviteaza in jurul nostru si incearca sa ne asigure un "mediu de hranire" sanatos. Mai tarziu, ne asumam rolul de lideri care polarizeaza pe ceilalti in jur si ii anima la jocuri, la echipe de proiecte scolare, IN echipe de munca etc. Important este cum reusim sa ne pastram aceasta pozitie de punct focal radiant de idei si actiuni pozitive, benefice pentru toti cei care fac parte din sfera noastra de influenta.
La extrema cealalta, ne pozitionam atunci cand traim prin ceilalti si pentru ceilalti, plasandu-ne mereu la periferie sau chiar in afara cercului existentei noastre. Persoanele extraordinar de altruiste, care inceteaza sa traiasca pentru sine si o fac doar pentru ceilalti isi canalizeaza toata energia in actiuni caritabile sau in folosul comunitatii din care fac parte, vor sa isi implineasca aspiratiile inalte prin copii sau partenerii pe care ii sprijina cu toate resursele (materiale, emotionale, motivationale), se lasa pe ele pe ultimul plan pentru a face mereu pe placul celorlati. In aceeasi postura sunt si indivizii care au o stima de sine foarte scazuta, puternic complexati care se victimizeaza si nu indraznesc sa isi reia pozitia de centru al vietii lor.
De multe ori, se intampla sa lasam "viata sa treaca pe langa noi", mergand orbeste intr-un stare de amortire, hibernare sau totala delasare, complacandu-ne intr-o rutina apasatoare, lasand pe altii sa ia decizii pentru noi/in locul nostru, ratand oportunitati, fugind mereu de asumarea raspunderii. Ajungem in final sa ne traiasca viata pe noi si nu noi pe ea si sa privim in urma cu regret la tot timpul irosit, uneori cand deja nu mai avem energie sa mai actionam altfel.
Stilul pe care l-am practicat mai bine de jumatate din viata mea a fost cel "pe repede inainte". Copilaria a fost mereu pe fuga, mai ales ca sa ma satur de joaca in vacanta si sa imi incarc bateriile incat sa imi ajunga pe un an scolar intreg; perioada liceului am trait-o intr-o goana nebuna intre doua trenuri sau ocazii, iar doctoratul intre doua microbuze su trenuri...fara a vedea mai nimic din ce se intampla in jur, fara a simti parfumul castanilor de pe aleile din Piatra sau cel al teilor din Copou. Noroc de perioada facultatii in Bacau, cand, indragostita fiind, am strabatut la pas aleile parcului, am avut ragazul sa privesc in ochii iubitului meu si m-am bucurat de fiecare clipa petrecuta impreuna. Dupa absolvire, stapanita de un avant muncitoresc de nestavilit, am scurtat la minimum concediile de ingrijire a copiilor, am intrat intr-un iures continuu, bagata in priza, trecand in "goana calului", in "fuga trenului accelerat", prin ani si experiente pe care ar fi meritat sa le savurez si de care trebuia sa ma bucur la maximum.Din fericire, am reusit sa realizez ca e foarte bine sa te poti bucura de priveliste din "trenul personal" sau mergand cu viteza optima in propria-ti viata.
Am experimentat pentru scurt timp si viata traita intre 2 lumi. Esti astfel cu piciorul (corpul fizic) intr-o tara straina, acceptat sau nu ca un cetatean cu drepturi depline, dar mintea e mereu la acel acasa din propria tara. Sunt atat de multi oameni care, nu mai stiu unde e, de fapt, acasa...Impinsi de nevoie sau ademeniti de perspectiva unui trai mai bun, isi asuma aceasta stil de viata, traind viata de zi de zi ca pe una "de imprumut", temporara, facand sacrificii cu gandul la momentul intoarcerii la casa visurilor in care isi investesc toate resursele materiale. Ajung astfel sa se bucure cu adevarat de viata lor "adevarata", mult visata, 1-2 luni pe an, cand ajung efectiv sa isi revada familiile si prietenii de acasa.
Exista evident tot felul de situatii particulare sau temporare prin care trecem, in care viata poate "atarna de un fir de par" sau e "pe muchie de cutit" (situatii limita in care trecem prin accident, operatii in care nu stim care va fi deznodamantul). Nu vreau sa insist nici pe cazurile de duplicitate in care oamenii duc o viata dubla, fie traind intre doua vieti, cu o familie oficiala si una ascunsa sau nu de ochii lumii (intre sot/sotie si amant/a), fie cu o meserie care impune sa isi ascunda cat mai bine adevarata identitate - spion, hacker, asasin platit...
